Imprimati articolul

Nostalgia morilor de apă

Într-o vreme în care lumea se străduieşte a defini şi, poate, a construi ceea ce este sau ce vrea să fie Uniunea Europeană, este foarte greu a cuprinde sub aspect comparativ şi integrator date, fapte, întâmplări şi realităţi care au putut crea sau creează această unitate în diversitate a continentului european.

Zonele etnografice de pe versantul vestic al Alpilor Franţei, adică dintr-o arie geografică care începe la Laussane (Elveţia), continuă urmărind crestele Alpilor şi se sfârşeşte între Nisa şi San Remo, pe ţârmul Mării Mediterane. Limita vestică este constituită de fluviul Rhône.

Varietatea inventarului pastoral tradiţional din această zonă este impresionantă, remarcabile fiind elementele decorative care fac din aceste obiecte uzuale veritabile creaţii în lemn.

Presupunând că toate aceste obiecte ar fi înlocuite într-o bună zi cu altele din Carpaţii noştri, cum ar fi morile de apă pentru măcinat cereale, pivele şi râşniţele acţionate cu braţele, juguri, grape, joagăre, lăzi de zestre, tipare de caş, adevărate obiecte de muzeu care, prin generozitatea timpului, pot pune în valoare tradiţia unui popor.

Scurtă incursiune în Antichitate

Apariţia morii de apă cu roată orizontală (cu ciutura sau cu făcaie) reprezintă o cucerire valoroasă a gândirii şi experienţei lumii antice greco-orientale. Romanii perfecţionează moara prin introducerea roţii verticale cu căuşe pentru apă. O astfel de moară cu o singură pereche de pietre putea măcina 1.500 kg boabe de grâu pe zi.

Descoperirile arheologice arată că moara de apă a pătruns pe teritoriul ţării noastre, în centre aglomerate, în timpul Daciei romane. După anul 275, anul retragerii romanilor din Dacia, centrele urbane constituite în jurul castrelor fortificate încep să decadă, fapt ce determină reducerea sau chiar întreruperea activităţilor miniere sau meşteşugăreşti, între care se găseau instalaţiile, care erau acţionate de forţa apei: pivele şi vâltorile.

Există dovezi ale reapariţiei morilor de apă pe teritoriul ţării noastre din secolul al XIII-lea, cel mai vechi document scris care atestă prezenţa acestora fiind Diploma cavalerilor ioaniţi (1247). Moara de apă suferă un proces de generalizare ca utilizare la nivelul întregii Europe în secolele XII-XIII.

Reţeaua deasă de ape curgătoare de pe tot curpinsul ţării noastre a permis construirea şi menţinerea în funcţiune a unui număr apreciabil de instalaţii populare hidraulice. Astfel, morile de pe Valea Cernei erau cele mai mari şi, datorită debitului mare al râului, cel mai important din ţinutul Pădurenilor. În interval de o oră o astfel de moară, cu pietrele bine frecate, putea să macine 30 kg de cereale.

Roata morii nu mai face ţac, ţac
Relieful accidentat, cu puţine suprafeţe de teren plan, fertilitatea scăzută a solurilor din văile pe care funcţionau morile de apă, precum şi a solurilor slab productive au făcut nerentabilă în timp cultivarea cerealelor în aceste locuri, astfel că morile nu au mai avut utilitatea iniţială. Asemenea monumente de arhitectură tehnică rurală sunt presărate pe tot cuprinsul României, dar datorită revoluţiei industriale şi apariţiei motorului electric, astăzi sunt simple obiecte de decor în cadrul peisajului natural al ţării.

În condiţiile socio-economice de astăzi din România, în care auzim adesea sloganul reîntoarcerii la natură, se poate întrezări chiar speranţa că proprietarii acestor instalaţii vor trece la reabilitarea unora dintre ele, măcar în scopuri de redeşteptare a tradiţiilor populare şi dezvoltare a activităţilor de agroturism, prin îmbogăţirea peisajului.

Dr. ing. Maria GHEORGHE
Institutul Naţional de Cercetări Economice
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2008

֩ Comentarii