Legea securii şi „Scutul pădurii“

Ţăranul din anii copilăriei mele, înainte de a ridica securea să curme viaţa pomişorului crescut unde nu trebuia, îşi făcea semnul crucii şi spunea: „Doamne, iartă-mă!“ El trăia în mijlocul naturii nu doar ca un profitor al binefacerilor ei, ci şi iluminat, mistic, dumnezeieşte, ca la oficierea unei slujbe veşnice.

Într-o informaţie năucitoare, care a făcut ocolul lumii cu patru decenii în urmă, se spunea că deviaţiile civilizaţiei noastre au lovit crunt natura – vegetaţia, aerul, solul, apele - provocând în numai zece ani pagube mult mai mari decât într-un mileniu.

Nu e de glumă: comportamentul omului faţă de natură – ca al găinii în grămadă – a căscat o prăpastie atât de profundă şi periculoasă încât se poate vorbi despre „planta umană“ pe cale de dezrădăcinare.

Viziunea creştină a epocii de aur a omenirii, ideea unei armonii prestabilite între om şi mediul său natural, fără de care nu există fericire, nu s-a impus. Epoca de aur a fost atunci când nu exista aurul!

Acum trăim într-un secol al vulgarităţii sub toate înfăţişările ei, al lăcomiei neruşinate – exact ce trebuie pentru ca în aluatul social să intre cu călcătura lui de plantigrad hiperborean PRĂDĂTORUL, un individ înzestrat cu simţuri ascuţite ca ale animalului de munte şi de vizuină, excelent conducător – de la distanţă – al haitei trimise să hăcuiască pădurea în vreme ce el studiază codurile să vadă de unde până unde poate batjocori legea.

Un comunicat de presă de la începutul lunii februarie al biroului de resort din Ministerul Agriculturii ne informează că a fost stabilit programul de acţiuni ce vor fi întreprinse de „Scutul pădurii“ pentru „prevenirea şi combaterea faptelor cu caracter infracţional din domeniul silvic“.

„Scutierii“ – silvicultori, poliţişti, jandarmi vor fi bravii învingători în bătăliile zilnice ale unui război pe jumătate pierdut pentru că rădăcina răului rămâne neatinsă: urmările devastatoare ale unor retrocedări care s-au făcut şi se vor mai face în genunchi, cu smerenie în faţa „Sfintei proprietăţi“ şi cu dosul la „Sfânta natură“ nu vor fi nici măcar atenuate cât de cât semnificativ; nu vor fi strânse nici ochiurile largi ale plasei juridice prin care avocatul bun – adică cel care întoarce legea împotriva legii – îi trece pe adevăraţii vinovaţi şi profitori mai uşor decât trece cămila prin gaura acului de cusut.

Paradoxal, apărătorii naturii pe toate planurile, deşi acţionează în numele legii, sunt asemeni muşchetarilor singuratici, având împotriva lor nu numai ignoranţa şi indiferenţa multora dintre noi, ci în primul rând agresivitatea coaliţiilor meschine cu tot arsenalul de presiuni şi şantaje, precum şi complicitatea unor persoane publice care pun în slujba jafului şi instituţiile publice pe care le reprezintă.

Statul nu va apăra niciodată cu „sinceritate“ natura; şi asta nu pentru că n-ar înţelege că este cea mai importantă obligaţie. Prima grijă a unui guvern este să nu facă greşeli prea mari ori hotărârile radicale – care mai presupun şi foarte mulţi bani – au în ele germenul nemulţumirilor.

Statul este un Leviathan pulverizat prin toate cotloanele societăţii pentru a „aspira“ taxe şi impozite (după cum s-a văzut recent şi după vii, şi după morţi), iar dacă la gura burdufului său nesăţios apare şi profitul stors din sevele naturii, îl felicită pe plătitor că a adus atâtea venituri statului. Profitul e stăpânul, morala servitoarea lui!

Statul va acţiona convingător în direcţia corectă doar sub presiunea opiniei publice!
Despre aceste aspecte, poate, în tabletele viitoare.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu