Sfânta Mănăstire Găvanu, la trei secole de existenţă

Pe înserat, am ajuns la Mănăstirea Găvanu. Am străbătut mai întâi cu maşina de la Bisoca un drum greu de munte, apoi timp de o jumătate de oră per pedes. Câţiva kilometri ne-au însoţit pereţi de stâncă uriaşi şi păduri de brazi. Rareori se vede un asemenea peisaj. Dar câţi turişti îl cunosc?!

Am întâlnit apoi o troiţă şi de acolo am coborât printre brazi seculari la un luminiş şi am dat de mănăstire. De-abia stăpâneau măicuţele zăvozii să nu se repeadă la noi! Ne-au primit cu multă dragoste şi ne-au deschis uşa bisericii de lemn, construită în stil rusesc, cu sute de ani în urmă.

Ghid ne-a fost măicuţa Augustina, o femeie simplă, cu părul cărunt. Începuturile duc la anul 1708, când în punctul „la Lăstuni“, în Fundul Găvanului, între două izvoare, se afla un locaş modest. Ctitorul, un moşnean pe nume Moise Ignat Beşliu, a ridicat mănăstirea din Găvanu pe seama unor danii de păşune şi pădure, cu binecuvântarea episcopului Damaschin al Buzăului. În 1821, turcii, care îi urmăreau pe boierii credincioşi Eteriei adăpostiţi aici, au ars mănăstirea. A treia biserică se construieşte în 1828 cu sprijinul credincioşilor, iar episcopul Filotei îi adaugă în 1855 pronaosul.

Picturile datează de acum 180 de ani şi sunt realizate de Nicolae Zograf şi Ioan Andronicescu din Sibiciu, iar pronaosul e pictat de Gheorghe Vasilescu, cunoscut zugrav în epoca respectivă. Catapeteasma bisericii a beneficiat de o sculptură bogată şi este suflată în aur, ca şi celebra biserică de la Poiana Mărului, aflată nu departe de ei.

Tradiţia spune că, în 1793, Mănăstirea Găvanu avea copist propriu şi pe lângă ea s-a ridicat o şcoală unde copiii din comuna Mânzăleşti au deprins slovele. Unul dintre cele trei clopote ale mănăstirii datează din 1792.

În Primul Război Mondial, când Muntenia se afla sub ocupaţie germană, pe aici exista o trecere secretă spre Moldova liberă. Dobra Mânzală, o femeie vitează, sprijină evadarea unor ofiţeri români, luaţi prizonieri. E prinsă, legată în lanţuri şi condamnată la moarte, dar scapă cu viaţă când Armata Română îi învinge pe nemţi la Galaţi şi eliberează zona.

Scriitorul Al. Vlahuţă îl găseşte aici pe pustnicul Sofronie, aflat singur de 80 de ani în această pustietate. Al. Odobescu îşi aminteşte cu plăcere că „pe o frumoasă zi de vară mă odihneam câteva ore la Schitul Găvanu, o minunată înfundătură călugărească din munţi, câteva colibe şi o bisericuţă din bârne, semănate printr-o pajişte smălţuită cu flori, pe care o încinge un semicerc de 12 stânci pestriţe ce poartă numirea foarte potrivită de Curcubeta.“

Viaţa călugărească se întrerupe în 1960, timp de 26 ani, dar clădirile sunt vegheate de un enoriaş. Din 1986 schitul se redeschide, iar în prezent vieţuiesc aici câteva măicuţe care îngrijesc monumentul. Se cuvine ca, în acest an, când se împlinesc trei secole de la înfiinţarea sa, să ne amintim de Mănăstirea Găvanu şi s-o aşezăm la locul său în patrimoniul naţional.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu