Imprimati articolul

Bace Toghiere şi Hicler

Înt-o duminică dîp-amniază vecinii noşchi şighiau ca dă obicei pă lăviţ’ la uliţă. Barbaţîî jucau cărţ’, muierile boscoroghiau dăspră fel şi fel dă răpţăchie dă mîncăruri şi plăcinturi. Nu iera rău pă lăviţ’ la umbră. Vîntu’ adia uşor. Noi pruncii şighiam p-aproape, mai trajiam şi noi cu urechia la ce povestiau cii bătrîni. Dă altfel nici nu nie lăsau a noşchi şi nie jucăm în mijlocu’ uliţîî, că iera praf mare şi ieram mîndru îmbracaţ’. No dară, doară iera duminică şi-am fost la biserică cu hanile cel’ noi.

Unu’ dîntră noi pruncii, mai îndrăzneţ, l-o bîzîit pă bace Toghiere cu tăt felu’ dă-ntrebări întrebătoare. La on moment dat, l-o-ntrebat dacă o auzît iel dă Hitler şi dă războiu’ purtat dă soldaţîî romîni cu soldaţîî niemţ’.

Bace Toghiere, o închis ochii v-o doauă tri secunghie, ş-o răghicat clopu’ uşor cu doauă jejichie, l-o dat cîtă ciafă, o suspinat afund ş-o zîs: -“Apăi drajii mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă. N-o fost uşor pă front. Mari nănorociri o adus războiu’. Mulchie am păţît şi io. Da iaca, dacă tăt m-aţ’ întrebat dă Hicler, am şi vă zîc o poveste cu tîlc, dîn război. Fiţ’ atenţ’!

Ieram inghieva în spachile frontului, cantonaţ’ înt-o unitachie militară. Înt-o zî, dînt-odată şi pă năpregăchichie o trîmbiţat trompetistu’ adunaria pă platou’ unităţîî. Am iexecutat dă urjenţă ordinu’, dîn zîsa lu’ unu’ întocmai şi la timp: ni-am aliniet ş-am luat poziţîia dă ghirepţ’. O vinit comandantu’ în  vitezîie maximă şi ni-o zîs: ”-Soldaţ’!Veghieţ’ că trece Hicler p-aci şi să bagă şi pî la noi, aşe că atenţîie mărită!”

Vă daţ’ voi sama drajii mniei c-aviam şi dau faţă cu Hicler, marile commandant dă oşchi?

-„Chi-ai întălnit ‘mnieta cu Hitler al Germaniei ?”, am întrebat noi pruncii aşchieptînd răspunsu’, cu gurile căscachie şi ochii crăscoieţ’.

-„Apăi da, drajii mniei. Fiţ’ atenţ’ cum s-o-ntîmplat! Cum şighiam noi cătanile în poziţîie dă dat onoru’, num-am văzut că dîn stînga s-o băgat Hicler pă căputu’ unităţîi, cu vo tri jenerali. Mă! D-aşe viniau, că numa’ fluturau mantăile pă ei. Li-am dat onoru’, da, cînd o trecut p-îngă minie, ce creghieţ’ c-am făcut? Avînd corajie năbănuită numa’ dă minie, am bătut tri paşi dă defilare înenchia frontului ş-am zîs: -“Mă Hicler! Tu ai şi pchierz’ războiu’ aista!” La care Hicler s-o oprit, s-o uitat lung la minie, cam cît numeri pînă la cinci o dată, apoi m-o măsurat dî la cucu’ dî pă căpelă pînă in vîrfu’ boconcilor şi m-o zîs: „-Nu chie chieme bace Toghiere!”, dîpă care m-o sălutat scurt, io l-am sălutat la fel dă scurt da şi zvîcnit, apoi o făcut scurt la ghireapta şi s-o cam mai dus, pă căputu’ unitătîî, cu tăt cu jeneralii lui, dă numa’ or fluturat mantăile pă ei”.

-„Oaaaa”. Atîta am mai putut noi pruncii zîce dă mnirare.

-„Apăi, dragii mniei cei dă buni, iac-aşe, mulchie i să pot intîmpla omului, da io una şi bună vă zîc amu la-ncheieria poveşchii – mare atenţîie! viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!”

Dicţionar: lăviţ’ – bănci; boscoroghiau – pălăvrăgeau; răpţăchie – reţete; jejichie – degete; crăscoieţ’ – căscaţi; cătanile – soldaţii; căputu’ – poarta; corajie – curaj; capelă - bonetă.

Gheorghe Hodrea
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2009

֩ Comentarii