Imprimati articolul

Care strategii?

Datele statistice (cele reale, nu contrafăcute) indică clar că agricultura României, în ultimii ani, a realizat o producţie marfă foarte scăzută. Această realitate tristă se concretizează atât în diminuarea livrărilor de produse agroalimentare destinate populaţiei, cât şi în creşterea importurilor. Astfel, importurile de produse alimentare au crescut de la un miliard euro în anul 2000, la peste 2,5 miliarde euro în ultimii ani.

Am ajuns în situaţia ca, în prezent, să se importe cea mai mare parte din necesarul de carne, legume, fructe etc. Sporirea cantitativă a importurilor, paralel cu majorarea dramatică a preţurilor la produsele alimentare, a dus la înrăutăţirea vieţii românilor, mai ales a celor care reprezintă clasa majoritară a sărăcimii de la oraşe şi sate. Ministrul francez al agriculturii, Michel Barnier, sublinia că „ceea ce se întâmplă acum în lume este rezultatul liberalizării radicale a pieţelor. Nu putem lăsa hrănirea oamenilor la discreţia pieţelor. Este nevoie de o politică agricolă de intervenţii pentru a stabiliza situaţia.“

Pactul antifoamete

Faţă de această situaţie şi ţinând seama de prevederile art. 43 şi 134 din Constituţia României, se impune ca autorităţile din România să elaboreze de urgenţă un pact naţional pentru redresarea şi modernizarea într-un termen scurt a agriculturii României, prin stabilirea unor priorităţi urgente. În opinia mea, şansa reabilitării agriculturii româneşti stă în puterea pământului, în punerea în valoare a potenţialului productiv al acestuia. Anual, în România rămân necultivate peste 3 milioane hectare de teren arabil, adică circa 30% din suprafaţa existentă.

Cu ce ar trebui început?

Redresarea trebuie să înceapă cu reorganizarea exploataţiilor agricole. Nu în ultimul rând, reforma înseamnă reabilitarea sistemelor hidroameliorative (irigaţii, desecări, combaterea eroziunii solului etc.), precum şi refacerea şeptelului de animale şi investiţii masive în dotări tehnice moderne. Îmi menţin argumentele nu prin blamarea celor care au dirijat procesul de fărâmiţare a pământului şi distrugerea premeditată a celui mai important factor de producţie în agricultură: mecanizarea. Fără tractoare şi maşini agricole, fără o dotare tehnică corespunzătoare nu se poate asigura creşterea productivităţii agriculturii româneşti.

Datoria de conştiinţă a bancherilor

Toate acestea se pot realiza numai dacă se îmbunătăţeşte de urgenţă sistemul de creditare a producătorilor agricoli, care în ultimii douăzeci de ani nu a reprezentat un instrument de importanţă hotărâtoare în desfăşurarea proceselor de producţie în agricultură. Este timpul ca producătorii agricoli români să beneficieze de un sistem de creditare corespunzător celui aplicat în ţările europene aflate în competiţie cu noi. Să nu uităm că România a fost prima ţară din fostul bloc socialist care a avut curajul să importe, cu mulţi ani în urmă, modelele capitaliste de organizare a fermelor vegetale şi zootehnice, inclusiv cele mai bune tehnologii de producţie din acel moment. Aceste ferme puteau fi baza de pornire pentru dezvoltarea unei agriculturi performante în context european şi global. Cu o condiţie: promovarea unei reforme adevărate, cu privatizări făcute pe principii economice şi fără abuzuri.

În loc de concluzii

Dacă ar fi să tragem o primă concluzie, atunci este de spus că reforma agriculturii după 1989 nu a reuşit să realizeze decât fărâmiţarea pământului în parcele de dimensiuni mici pe care, practic, este imposibil să foloseşti metode de producţie şi să obţii recolte bune.
Nimeni nu putea opri privatizarea în acest sector. Ea era justificată, iar pentru a obţine eficienţă era de dorit ca acest proces să aibă loc. Scopul reformei trebuie să fie creşterea eficienţei şi îmbunătăţirea producţiei agricole.

Costel EREMIA, analist economic
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 12, 15-30 IUNIE 2010

֩ Comentarii