Ciobanii avansează şi ideea pribegiei

Pentru progresul agriculturii româneşti, oieritul a fost şi trebuie să rămână o şansă.
Puţini sunt însă oamenii capabili să înţeleagă importanţa acestui lucru şi şansele pe care ni le oferă acest sector. În faţa problemelor mari cu care se confruntă crescătorii de animale, ei au doar două opţiuni: să capituleze ori să lupte prin forţe proprii pentru salvarea sectorului.

Adevărul este că, în zootehnie, indiferent că vorbim despre creşterea oilor, a vacilor sau a oricăror altor animale, imaginea de ansamblu este sumbră: efectivele de animale scad, producţiile sunt din ce în ce mai mici, iar resursele financiare alocate acestui sector sunt tot mai limitate. Despre toate aceste aspecte am discutat cu preşedintele Federaţiei Oierilor din România, domnul Ion Câmpeanu.

– Enumeraţi problemele spinoase cu care se confruntă crescătorii de oi din România.

– Noi, fermierii, avem o certitudine: din partea institutelor statului am primit foarte multe promisiuni. Din nefericire, acestea au devenit nule atunci când alţi conducători au venit la putere. Primul lucru auzit de la un conducător nou este că agricultura reprezintă salvarea. Eu, în calitate de preşedinte al Federaţiei Oierilor din România, dar mai ales în calitate de crescător de animale îmi pun o singură întrebare: cine se mai interesează să salveze agricultura?

În fruntea listei cu probleme se află insuficienţa cronică a sprijinului financiar. Deşi suntem membri ai Uniunii Europene, noi primim printre cele mai mici subvenţii pe cap de animal. Din totalul cheltuielilor făcute pentru creşterea unui animal pe parcursul unui an, subvenţia primită reprezintă un procent de doar 25 %.

În ţara noastră, preţul desconsiderării fermierilor români este invers proporţional cu valoarea subvenţiilor, iar banii ajung, aproape fără excepţie, cu întârziere. De altfel, acesta a fost de multe ori motivul pentru care am ales să ieşim în stradă şi să ne cerem drepturile. Am fi preferat să rămânem acasă să ne îngrijim animalele, dar situaţia disperată în care ne aflăm ne-a împins spre acest gest.

O altă nemulţumire a noastră este legată de păşuni. De foarte mulţi ani ne luptăm ca păşunile să fie date în proprietatea asociaţiilor şi a crescătorilor de animale. În alte ţări membre ale Uniunii Europeane se ştie foarte clar că păşunile trebuie să fie în proprietatea utilizatorului.

Crescătorul de animale încheie un contract în acest sens, primeşte banii cuveniţi pentru întreţinerea lor şi nu mai este nevoit să poarte vreo luptă birocratică cu primăriile. La noi este tocmai pe dos. Banii europeni ajung la primăriile care gestionează păşunile, dar care nu au în proprietate animale. Cu banii respectivi, crescătorii de animale pot contribui la îmbunătăţirea stării lor.

Un subiect la fel de dureros pentru oieri este piaţa de desfacere. „De cele mai multe ori, spune domnul Ion Câmpeanu, suntem nevoiţi să vindem marfa la jumătate de preţ samsarilor, care, ulterior, o vând la preţ dublu. Cei care pierd în această ecuaţie suntem noi, producătorii şi cumpărătorii. Samsarii, care nu investesc practic deloc, ies cel mai bine din acestă afacere. Din cauza relaţiilor pe aceştia le au în pieţe şi primării, producătorii agricoli abia mai găsesc tarabe pentru a-şi putea vinde marfa aşa cum este normal. Este o afacere murdară specific românească.“

Legislativ vorbind, în ţara noastră se încearcă implementarea unor reglemetări europene pentru care oierii nu sunt pregătiţi. Spre exemplu, li se cere să nu mai vândă animale fără crotalii. Pe de altă parte, cei care cer asta nu le asigură crotaliile respective, asta fiind doar o altă modalitate de a sărăci fermierul român. Pe seama implantării acestor crotalii, veterinarii îşi promovează propriile afaceri dubioase.

O altă problemă serioasă este faptul că producătorilor individuali, chiar dacă au certificate de sănătate pentru animale lor şi pentru produsele făcute de ei, le este interzis să vândă în pieţe. Motivul oficial adesea invocat este igiena alimentară, dar în opinia noastră este o încercare de a simplifica lucrurile pentru marile concerne.

Produsele lor, aduse în mare parte din afara graniţelor ţării, ambalate frumos, sunt promovate chiar dacă brânzeturile făcute de noi sunt mai curate şi mai sănătoase. În contextul prezentat, efectivele de animale scad tot mai drastic. Deşi în registrele oficiale numărul animalelor este mare, în fapt numărul lor este mult mai mic. Pe hârtie numărul lor oscilează în funcţie de interesele care primează.

– În primul rând, vrem să ne primim subvenţiile la data stabilită, fără întârzieri, iar suma cuvenită să ne fie acordată integral. Motivaţia este simplă: la această vreme preţurile cerealelor furajere sunt cel puţin rezonabile, dar dacă vom fi nevoiţi să le cumpărăm la primăvară preţul lor va fi considerabil mai mare. Primind toţi banii odată, ne vom permite să cumpărăm cerealele acum la preţuri convenabile. Dacă vom aştepta să primim banii în primăvară, atunci preţurile vor fi mai mari şi inevitabil valoarea pecuniară a subvenţiei va fi mai mică.

O altă revendicare este cea legată de Hotărârea 700, prin care statul este obligat să ne acorde jumătate din suma de 1.000 lei destinată cumpărării animalelor. Având în vedere că, la nivel de ţară, au fost cumpăraţi doar 3.000 de berbeci, suma pe care urmează să o primim nu este foarte mare, dar nici pe aceasta nu am primit-o.

Dacă în timp aceste probleme nu se vor rezolva, vom asista la un proces de extincţie a oilor. Ciobanii vor renunţa să îşi mai înmulţească efectivele şi vor trimite tineretul ovin spre export. La finalul acestui proces, o să rămânem doar cu registrele statistice despre numărul de animale pe care România l-a avut.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu