„Dezonoarea“ de a-şi apăra ţara

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, presaţi să-i pedepsească pe cei care rezistaseră eroic împotriva invaziei sovietice în aşa-numitul „război de iarnă“, finlandezii au răspuns cu demnitate „Noi avem numai eroi, nu avem criminali de război.“
Autorităţile române, ascultând orbeşte ordinele Moscovei, au răspuns cu slugărnicie cererii guvernului sovietic de a-i pedepsi pe generalii care – întorşi victorioşi de pe front, decoraţi cu înalte distincţii militare – au fost înfrânţi de justiţia comunistă.

Potrivit unui ordin al generalului sovietic Vinogradov, a fost arestată toată floarea armatei române, între care generalul Ion Dumitrache, comandant al Corpului de Vânători de Munte, generalul Nicolae Scarlat Stoenescu, comandant al Corpului II Armată, generalul de Corp de Armată N. Dăscălescu care, după eliberarea din închisoare, putea fi văzut păscând două vaci în apropierea comunei Căciuleşti din judeţul Neamţ, generalul Vasile Zorzon, mort la Aiud şi lista ar putea continua.

Luptând cu dăruire şi abnegaţie, trupele Corpului 7 Armată comandate de generalul Nicolae Şova (foto) au contribuit hotărâtor la eliberarea Budapestei. Când românii erau în apropierea Dunării şi când victoria era aproape, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 3 Ucrainean – căruia îi era subordonată şi armata română – ordonă ca marile unităţi române să fie scoase din dispozitiv şi trimise în Cehoslovacia. Generalul Şova protestează, subliniind că românii „au fost utilizaţi de aliaţi numai în momentele grele ale luptei şi sunt îndepărtaţi necamaradereşte atunci când momentul victoriei şi al onoarei se apropie”. Este destituit a doua zi, arestat şi condamnat la zece ani de închisoare.

La rândul său, generalul N. Macici, comandantul Armatei 1 Române, este ridicat de la comandament în plină desfăşurare a luptelor şi trimis în judecată drept criminal de război. Este condamnat la moarte, dar pedeapsa i-a fost comutată de rege în închisoare pe viaţă, şi aceasta ca urmare, se spune, a intervenţiei mareşalului sovietic Malinovski.

Şi generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei 4 Române, a fost înlocuit de la comandă. Generalul se bucura în armată, dar şi în rândul populaţiei civile din teritoriile ocupate de armata română, de un deosebit prestigiu. Acuzat, fără dovezi, că ar fi favorizat trecerea unor elemente legionare la germani, generalul Avramescu este arestat, chiar pe front, şi soţia sa are aceeaşi soartă. Scriitorul Mihai Pelin acreditează ideea că amândoi au murit într-un gulag siberian.

Dincolo de privaţiunea de libertate, de suferinţe şi umilinţe, drama celor care au comandat Armata Română a fost mai ales una de ordin moral, de vreme ce, punându-şi inteligenţa, curajul şi viaţa în slujba ţării, după venirea sovieticilor şi a slugilor lor, au fost acuzaţi de trădarea intereselor româneşti.

Sunt ilustrative cuvintele contramiralului Horia Măcelariu, şeful Statului Major al Marinei, într-un memoriu pe care îl înaintează Tribunalului Militar de la Aiud după ce fusese condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru „crimă de înaltă trădare“:

„N-am fost un trădător, un necredincios, un răzvrătit sau complotist împotriva neamului meu. M-am bătut pentru întregirea neamului românesc, m-am bătut pentru graniţele lui sfărâmate. Am dorit ca neamul meu să fie independent şi stăpân pe destinele lui, respectând coexistenţa şi drepturile neamului (...) Cândva, când patimile politice se vor atenua, realitatea va apărea în tot adevărul ei.“

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu