Imprimati articolul

Glod - Dâmboviţa nu-i nici pe departe cel prezentat în Borat

Glod, Dâmboviţa. Un sătuc al cărui destin s-o fi jucat într-o combinaţie de litere: glod - noroi şi gold - aur. Sau poate în câteva minute de glorie (glory) negativă, în pelicula Borat, un film „hazliu şi ofensator, cu doi kazahi în decorul Glodului din România, care vorbesc polona şi se salută în armeană sau ivrit“.

Aşezarea apare pe hartă destul de târziu, după anul 1889, când s-a trasat drumul care face legătura dintre Bucureşti şi Sinaia, pe varianta Târgovişte. Dar cum tocmai spuneam, satul şi-a căpătat raţia de faimă prin neinspirata secvenţă de ev mediu, tolerată din naivitate sau dorinţă de câştig de vedetele de ocazie din Glod, care au acceptat în filmul american o condiţie socială cel puţin discutabilă. Vorba unei localnice, Cârstea Vasilica: „După ce că i-au păcălit şi nu i-au plătit, le-a şi «permitat» să le bage vaca-n casă, de parcă noi aşa am trăi.“

Satul Glod se întinde pe o limbă de pământ, pe Valea Ialomicioarei Păduchiosului, între pădurile Parcului Natural Bucegi, de-o parte şi de alta a DN71, la 7 km de graniţa dintre judeţele Prahova şi Dâmboviţa. Nu arată nici pe departe aşa cum apare în Borat: oameni care locuiesc în bordeie, laolaltă cu animalele, care nu au ce îmbrăca, cu un nivel de trai deplorabil şi apetit scăzut pentru muncă. E drept, se simte un oarecare inconfort cauzat de faptul că locuinţele dau uneori direct în albia Ialomicioarei sau în vegetaţia tipică locurilor argiloase şi mereu umede, însă asta este tot ceea ce le-a putut oferi natura.

De la un capăt la altul al satului, aproape toate casele, mai mari sau mai mici, sunt în diverse stadii de construcţie şi doar câteva sunt finisate cu totul. Oamenii, cu excepţia a 260 de vârstnici, care primesc ajutor social, dintr-o populaţie de peste 1.200 de locuitori, muncesc ca oricare român din spaţiul montan. „Dacă suntem rromi, asta nu înseamnă că nu lucrăm. Suntem foarte muncitori şi se vede“, spune Vasilica. Nu au propriu-zis un serviciu, însă principala resursă o prezintă comercializarea pietrelor pe care le scot din versanţii care mărginesc Ialomicioara, le prelucrează manual şi le transformă în lespezi folosite ca decor la garduri şi case.

Realitatea bate filmul

Aproape în faţa fiecărei locuinţe sunt materiale gata prelucrate. O altă sursă de venit o reprezintă fructele de pădure – afine, zmeură, mure şi cătină – pe care le vând în staţiunile de pe Valea Prahovei sau pensiunilor agroturistice din zonă. Desfacere asigurată au şi la ciupercile de pădure, ghebe şi mitărci, pe care le cumpără un afacerist spaniol, direct de la sursă. Iarna, bărbaţii lucrează în pădure, la lemne, iar femeile la împletitul răchitei, din care confecţionează coşuri mari şi coşuleţe pentru fructe. Nu se vând extraordinar, dar suficient cât să asigure temporar un venit pentru fiecare familie. Din toate aceste activităţi, „eroii“ din Borat au strâns bani şi au avut ambiţia să-şi construiască locuinţe noi.

Casele nu s-au ridicat rapid, ci puţin câte puţin, an de an. Glodenii au şcoala lor, biserica lor, şi-au înlocuit căruţele şi caii cu maşini – nu toţi, evident –, au apă pota­bilă şi voinţa de a şterge imaginea de „înapoiaţi“ pe care le-a creat-o „americanul“. Drept este că doar 10% din populaţia satului s-a lăsat ade­menită de succesul vremelnic, dar de tras au tras cu toţii, cel puţin după mediatizarea oarecum exagerată şi de un senzaţional fără echivalent în realitate a poveştii lor legată de controversatul film american sau de nivelul lor de trai sub orice limită.

Astăzi, totul pare o mistificare voită a adevărului. Dacă s-ar întoarce aici actorul şi coscenaristul Sacha Baron Cohen pesemne că ar fi dator să repare cumva nedreptatea şi să le ceară scuze oamenilor pentru felul în care i-a prezentat şi manipulat.

Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.19, 1-15 OCTOMBRIE 2011

֩ Comentarii