Făget, ţara slovacilor singuri
În pitoreasca localitate sălăjeană trăieşte una dintre cele mai importante comunităţi de slovaci din ţară.
Localitatea Făget, aflată pe teritoriul comunei sălăjene Plopiş şi cunoscută de veacuri, mai numără astăzi aproximativ 900 de etnici slovaci. Aproape toţi sunt oameni trecuţi de 50 de ani ce-şi duc traiul cultivând puţinul pământ arabil pe care îl au la dispoziţie. „Punem cartofi să mai putem trăi. Îi dăm la schimb pe pită, grâu sau porumb să dăm la vite şi porci“, îmi spune Zetokan Milan, care dă cu biciul pe două vite grase ce trag un car plin cu gunoi de grajd. Zetokan Milan lucrează pământul cu plugul şi săpăliga pentru că nu îşi permite un tractor, singurii din zonă care au aşa ceva fiind tăietorii de lemne.
Soţia localnicului îmi zâmbeşte, dar se întristează repede, mai ales când încearcă să-mi spună într-o română stâlcită care aduce a ruseşte că toţi tinerii din sat au plecat fie la şcoală în Şimleu Silvaniei, fie în Slovacia, unde s-au stabilit pentru a-şi continua viaţa acolo. Nu apuc bine să îi privesc pe cei doi că oamenii pornesc la drum hotărâţi să ajungă repede pe un teren unde să lase încărcătura din căruţă. Pe drumul prăfuit care duce spre Făget zăresc în scurt timp un indicator ruginit şi plin de praf care îmi aminteşte că am intrat în satul slovacilor. Nu ajung bine la indicator că o femeie în vârstă îmi iese în cale şi începe să îmi povestească repede, într-o limbă necunoscută mie.
O tânără doamnă coboară dintr-o maşină roşie şi plină de praf şi, zâmbind, îmi dă bineţe şi se prezintă ca fiind Anna Tysson. „Dânsa este mătuşa mea şi îmi spune că se bucură să vadă şi om străin, pentru că aproape nimeni nu mai urcă aici în vârf de munte, satul fiind aproape pustiu“, spune doamna Anna.
Femeile discută între ele preţ de câteva minute şi se despart în lacrimi. Rămân lângă femeia din poartă care îmi spune cu greu în româneşte că a rămas singură de când i-a murit soţul, iar fiul său vine rar pe acasă, fiind plecat la muncă în Slovacia. Este supărată că nu mai poate munci pământul, iar cei care muncesc cu ziua în agricultură cer câte 50 de lei pe zi, bani pe care nu îşi permite să-i plătească. Aşa că trăieşte cum poate. Pensia este mică, dar o drămăluieşte ca să-i ajungă de la o lună la alta.
Departe de civilizaţie
În Făget nu este magazin şi nici dispensar medical, iar accesul este blocat de toamna devreme şi până primăvara târziu din cauza zăpezii care ajunge în zonă şi până la trei metri. Nici vara lucrurile nu stau mai bine. Uneori ploaia face ca drumul să fie desfundat şi accesibil doar pentru tractoare sau maşini de teren. Aşa se face că aproape jumătate din an localnicii din Făget sunt izolaţi. S-au obişnuit însă cu viaţa grea din vârf de munte şi spun că nu ar pleca de aici pentru nimic în lume, nici măcar în Slovacia.
De fapt, nimeni nu ştie cu exactitate cum a ajuns să trăiască în acest loc o asemenea comunitate de slovaci, oameni harnici, primitori, dar mai ales respectuoşi şi cu multă omenie. Am aflat de la un alt localnic angajat să muncească la refacerea curţii bisericii din sat că în localitate se află şi o mănăstire de măicuţe.
În apropiere zăresc pâlcuri de zăpadă rămasă netopită, ceea ce mă face să mă simt oarecum ciudat, din moment ce la numai 15 kilometri de sat căldura este toropitoare. Ceea ce mi-a atras atenţia este locul minunat în care trăiesc aceşti oameni şi faptul că îşi respectă cu sfinţenie tradiţiile, începând de la cele bisericeşti şi continuând inclusiv cu cele culinare.
I-am lăsat în urmă pe slovacii din Făget nu înainte ca un localnic să-mi strângă mâna şi să mă roage să mai urc în deal măcar să le dau bineţe, pentru că mulţi dintre ei s-au săturat de singurătate, de atâta linişte apăsătoare din vârf de munte.
Adrian LUNGU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 14, 16-31 IULIE 2012
copyright lumeasatului.ro