Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Martirul Brâncoveanu, via Urlaţi

Ni-l amintim din cărţile de istorie: diplomat, abil, bun strateg. Dar şi martir. Poate cel mai mare martir al neamului. Dar câţi dintre noi avem ştiinţă de faptul că domnitorul Constantin Brâncoveanu, căci despre el este vorba, a avut legături cu oraşul prahovean Urlaţi? Că şi-a făcut aici reşedinţă domnească, unde a plantat podgorii întinse de vie şi că venea în începuturile de toamnă să asiste la culesul strugurilor? Cine ştie că de aici, de la Gura Urlaţilor, cum spun cronicile vremii, a urmărit cu atenţie războiul ruso-turc, cel care avea, mai apoi, să-i aducă mazilirea? Acestea, dar şi multe alte date despre Ţara Românescă şi Urlaţiul anilor 1700 au fost culese după o amplă documentare, mai jos.

„Pohtim să ne fii domn“

Născut în 1654, Constantin Brâncoveanu şi-a petrecut anii copilăriei la Mărgineni. Rămas orfan de tată, el avea să aibă parte de o educaţie aleasă din partea Cantacuzinilor, fiind înrudit cu aceştia prin legături de sânge. Aici, departe de agitaţia de la curte, a deprins buchiile, dar şi arta diplomaţiei de la bunicul său, Constantin Cantacuzino, şi mai apoi de la unchii săi, Constantin şi Mihai. Căci mama lui, Stanca, era os domnesc, o perioadă destul de lungă la cârma ţării aflându-se Cantacuzinii.

Ultimul dintre ei a fost Şerban Cantacuzino. Pe vremea acestuia, Constantin Brâncoveanu a îndeplinit funcţiile de capuchehaie pe malul Bosforului, spătar, ispravnic de scaun, logofăt. S-a căsătorit cu Marica, nepoata domnitorului Antonie Vodă din Popeşti, cu care a visat, de la început, să facă o droaie de copii. Nutrea, spun documentele vremii, gânduri de domnie, dar nu era, ca alţii, atât de ahtiat după ea.

Toamna anului 1688 îl găseşte la curtea lui Şerban Cantacuzino care, dintr-o dată, a căzut la pat. Mai multe însemnări ale vremii îl acuză pe fratele lui Şerban, Constantin Cantacuzino, de uneltiri, ba chiar de încercarea – reuşită, dacă aşa au stat lucrurile – de a-şi otrăvi fratele, în speranţa că va prelua frâiele ţării. Dar muribundul i-a dat pecetea domnească nepotului Brâncoveanu, când acesta s-a dus în iatacul lui să-l salute. Aceasta însemna, fără drept de apel, consimţământul la domnie. Se pare că lucrurile fuseseră stabilite din vreme, căci Înalta Poartă, căreia Ţara Românească îi era vasală, ştia şi-l acceptase pe Brâncoveanu ca domn.

Ahmed baş-capegiul, venit ca trimis la Palatul Cotroceni din Bucureşti, tocmai construit, a adus cu el caftanul de domn. Brâncoveanu nu era de faţă când s-a întrunit divanul şi a fost numit, în locul lui Şerban Cantacuzino, la cârma ţării. „Logofete, i-au spus boierii, noi toţi pohtim să ne fii domn!“ În prima clipă, Brâncoveanu a respins oferta, spunând: „Sunt destul de bogat ca să fiu domn în casă la mine“, dar apoi a acceptat. Aveau să înceapă cei mai frumoşi, dar şi cei mai cumpliţi ani din toată viaţa lui.

A fost mai mult decât un erudit

S-a dedicat culturii, pe care, deşi nu era un erudit, ca Dimitrie Cantemir, de pildă (domn într-o perioadă al Moldovei), a sprijinit-o cu fervoare. S-a apropiat de tipar, de învăţământ, de arte, de ştiinţe. A fost cel care a pus, dacă se poate spune aşa, la cale spionajul, căci Altân Bei, cum era cunoscut Brâncoveanu la Înalta Poartă, a avut mulţi agenţi care îi aduceau veşti de la toate curţile europene ale vremii. La rândul său, folosea cu Petru cel Mare al Rusiei, cu care coresponda, un cifru sistematic de scriere. Astfel, litera e era 6, i, 4, o, z şi tot aşa.

Şi-a deschis o manufactură de produs obiecte din sticlă. A construit, într-un stil propriu, conace, castele şi biserici, fiind, cu acestea din urmă, un adevărat concurent pentru Ştefan cel Mare, despre care s-a spus că a construit cele mai multe lăcaşuri de cult. A încurajat comerţul şi exploatarea zăcămintelor de aramă, păcură, fier, sare. Dar a sprijinit şi albinăritul şi cultivarea viţei-de-vie, fiind el însuşi recunoscut drept bun cultivator de vie şi negustor de vin. „Din podgorii şi din vinariciu, la care erau obligaţi toţi locuitorii ţării, şi-a clădit marile şi fabuloasele averi“, aşa se ştie din unele cronici despre Brâncoveanu. Aceste înclinaţii ale sale către cultivatul viţei-de-vie, dar şi apropierea prin boierii Cantacuzini de Prahova au făcut să-şi îndrepte atenţia către Gura Urlaţilor, unde, în 1697, şi-a construit un conac. Casa domnească, aşa e cunoscut şi acum locul, iar viile din apropiere sunt viile domneşti. Din păcate, foarte puţini dintre locuitorii Urlaţiului ştiu despre ce domn e vorba.

A fi sau a nu fi domn

Vremurile erau tulburi, domnia era râvnită de mulţi, unul dintre ei fiind Dimitrie Cantemir. Ca să nu mai vorbim de Constantin Cantacuzino, care poftea să-şi pună pe tron fiul. Nici în afara ţării apele nu erau liniştite. Politica de echilibru între turci şi ruşi, pe care o dusese Brâncoveanu, părea să nu-i mai fie de folos. Şi unii, şi ceilalţi îl suspectau de duplicitate. În 1711 a început războiul dintre cele două mari puteri şi domnul şi-a chemat credincioşii la discuţii la Bucureşti, la Mogoşoaia, la Gherghiţa, la Urlaţi, localizat de unii istorici drept Albeşti.

A fost prima ruptură făţişă cu Cantacuzinii, căci nu aveau aceleaşi păreri cu privire la soluţia ce se impunea. Cu sutele de care pline cu provizii, cu armata aflată pe poziţii, domnul s-a oprit pentru mai multă vreme în târgul Urlaţilor. Avea destui bani depuşi în multe conturi, plus bogăţia din ţară şi ar fi putut să-i întreţină pe toţi din familie. Doamna Marica şi toţi fiii, care îi mai rămăseseră din cei 11, i-au cerut însă să nu renunţe la domnie. Şi acolo, printre rândurile cu vie de la Urlaţi, plimbându-se uneori pe calul Smardalac, Brâncoveanu a decis să fie mai departe domn. A întrunit consiliul şi Cantacuzinii i s-au ridicat împotrivă. Aceştia propuneau războiul şi Petru cel Mare al Rusiei a fost de acord cu ei, nu cu domnul, care voia pace cu toţi. Între turci şi ruşi s-a încheiat o pace provizorie, după mai multe lupte, ratificată doi ani mai târziu.

Mazilirea

Când credea că poate răsufla uşurat, a început pentru Brâncoveanu declinul. Atunci a fost redactată aşa-zisa scrisoare din partea boierilor către Înalta Poartă, prin care se arătau nemulţumirea şi indignarea ţării pentru faptele domnului: corespondenţa cu guvernele europene, cumpărarea de moşii în Transilvania, dări mari, depunerea de bani în conturi străine. Cert e că, în aprilie 1714, a început mazilirea. Domnul şi toată familia au fost duşi la Edi Cule, închisoarea celor şapte turnuri. După ameninţări şi torturi, Brâncoveanu a fost decapitat.

Dar, înaintea sa - şi sub privirile sale disperate - au fost decapitaţi cei patru fii ai săi, Matei, Ştefan, Constantin, Radu, şi unul dintre gineri, Ienache Văcărescu. Capetele tuturor au fost înfipte în vârf de suliţă şi plimbate prin oraş, apoi aruncate în mare. Istoricii afirmă că osânda a fost cauzată de refuzul său de a se lepăda de credinţa străbună. Este adevărat, dar nu otomanii sunt principalii vinovaţi ai cruzimii, ci apropiaţii sau duşmanii săi din ţară care unelteau împotriva sa.

Nina Marcu
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 4, 16-28 FEBRUARIE 2009

Vizualizari: 1426



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI