Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva
     

Imprimati articolul

Mircea Maliţa:  „Niciun titlu sau funcţie nu trezeşte în mine vreo tresărire specială“

– Am dori să începem dialogul nostru cu amintiri din copilăria dvs. Aţi avut ori nu o copilărie fericită şi, cumva legat de aceasta, ce a însemnat pentru dvs., ca român transilvan, anul 1940, când Oradea natală, alături de o mare parte a Transilvaniei, a trecut într-o altă ţară, într-o altă lume?

– Să începem, deci, cu pagini din viaţa mea. M-am născut acum 85 de ani la Oradea. Părinţii mei, bihoreni de pe Crişul Repede, au fost prima generaţie care a tranzitat de la sat la oraş. Bunicul şi alţi premergători au fost preoţi. Intelectualitatea satelor, deci, care citea publicaţiile Astrei, un adevărat astru pentru sentimentele lor naţionaliste.

Ştiind că n-am şansa unei genealogii nobiliare, am cercetat, totuşi, alte surse strămoşeşti. Şi am găsit pe la 1700 păstori în Apuseni cu acest nume. Cortina pribegiei s-a lăsat în 1940. La cedarea Ardealului, un unchi a venit cu un camion de la Făgăraş să mă ia la el. Am plecat la miezul nopţii. Ne-am oprit în Cluj, dimineaţa, deprimaţi de tunurile care păzeau fronturile noastre apusene ce se retrăgeau în şir nesfârşit pe şosea.

La Făgăraş aveam un adăpost în casa unchiului meu. Dar la şcoală am fost persecutat din cauza vederilor sale antifasciste. Era în 1940. Când s-a transmis la radio ştirea asasinării lui Iorga, unchiul meu a plâns. Nu era genul lui. Când a murit tatăl lui şi bunicul meu nu plânsese. Au urmat trei ani la Liceul „Samuil Vulcan“ din Beiuş. Toate liceele mele, patru la număr, aveau pecetea luminilor, a căror filozofie de emancipare prin cultură fusese îmbrăţişată de ardeleni.

– Ce anume vă mai amintiţi despre cum aţi ajuns pe atunci în Bucureşti? Cum aţi ajuns la universitate? Cum aţi descoperit atracţia dvs. către lumea politică a vremii?

– Dacă refugiul din 1940 a durat o noapte, cel din 1944 a durat o săptămână. L-am parcurs cu bicicleta, cu carul, cu piciorul, cu camionul şi cu trenul. Altă lume în Bucureşti. Atât la Liceul „Gheorghe Lazăr“, primitor de altfel, dar şi în zarva postbelică, mişcarea agitată a mulţimilor, pancarte peste tot: Stalin, Roosevelt şi Churchill.

Mă fascinau partidele politice, apărute ca ciupercile după ploaie, şi mergeam la întrunirile şi dezbaterile lor publice. Ideile de stânga m-au atras mai mult decât cele de dreapta. Înclinaţiile mele politice au fost fructul unui liber consimţământ şi al unei alegeri personale. În mod normal, m-am înscris la Facultatea de Ştiinţă a Universităţii din Bucureşti (Matematici), dar şi la Facultatea de Filosofie şi Litere (Filosofii), sub influenţa lecturilor.

– Se spune că pe atunci căutaţi să-l întâlniţi pe scriitorul Gala Galaction. Este adevărat că acesta era unul dintre scriitorii vremii care era atras şi de politică? Aşa este?

– Pe Gala Galaction l-am ascultat la una dintre reuniunile politice din 1944-1945 la care am asistat. Voia să întemeieze un partid creştin-democrat, dar a renunţat. Apoi, l-am cunoscut când îl vizita pe prietenul său Barbu Lăzăreanu, la Biblioteca Academiei. Nu pot să uit acest personaj tolstoian, cu barbă mare, albă şi cu cizme negre, fermecător la scris, cu orizont vast în dialog. Se afla însă în amurg. Vremea sa trecuse, deşi memoria îi rămăsese vie.

– Ce a însemnat pentru dvs. savantul Grigore Moisil?

– Grigore Moisil mi-a fost profesor şi mentor. El mi-a sugerat şi m-a ghidat în scrierea primei mele comunicări matematice. După aceea, la întoarcerea mea din postul de diplomat de la New York, în 1960, m-a încurajat la cursurile pe care le ţineam: cercetări operaţionale şi informatică. Pe urmă, m-a antrenat în scrierea de modele matematice pentru istorie şi relaţii internaţionale. În fine, m-a luat ca partener secund la realizarea visului său: o vastă campanie neoficială şi neformală de informatizare a României, care a prins şi a lăsat urme.

– Cum aţi trecut de la Ministerul Învăţământului la cel de Externe? Vă atrăgea mai mult diplomaţia decât lumea şcolii? Spuneaţi undeva că la 16 ani iubeaţi mai mult matematica, la 36 diplomaţia, la 66 independenţa. Spuneţi-ne, vă rugăm, cum aţi ajuns director al Bibliotecii Române din New York? Dar director al Bibliotecii Academiei Române? Eraţi pe atunci mai mult matematician!

– Am fost numit director al Bibliotecii Academiei în anul următor, 1950. Director general era bătrânul Barbu Lăzăreanu. Lui Sadoveanu nu-i plăceau intervenţiile în destinele altora. Dar lansa câte un nume pe care şi-l reamintea, întrebând ce face, iar întrebarea trecea drept indicaţie pentru că autoritatea lui era considerabilă.

Numeroşi politicieni ai puterii se fereau cu grijă să nu-l indispună. Probabil că a întrebat ce fac eu. Şi i s-a răspuns prompt: tocmai căutam un post liber la Academie. Dar a mai fost un moment când a întrebat de mine. Atunci când fusesem scos de la Bibliotecă. M-a luat pur şi simplu asistentul lui la Comitetul pentru Pace prezidat de el.

Din 1962 am lucrat strâns cu preşedintele: publicaţii, invitaţi de marcă, întrunirile Comitetului care cuprindeau toate numele mari ale literaturii şi artei. Aveam şansa unor conversaţii cu Camil Petrescu sau cu doamna Bulandra. Pe Zaharia Stancu îl cunoşteam din delegaţia de la Congresul păcii din Sala Pleyel (1949).

În 1964 am fost rechemat cu scuze la Academie şi după Conferinţa UNESCO din Montevideo, unde fusesem trimis ca să nu păstrez resentimente faţă de brutala îndepărtare din 1962, am fost chemat în diplomaţie. Academicianul Athanase Joja fusese numit primul ambasador al României (1956) admisă în ONU la sfârşitul anului 1955. M-a luat cu el drept consilier. Şi iată-mă ucenic în ştiinţa şi arta diplomaţiei, curs neoficial şi pur experimental, urmat cinci ani la rând la ONU.

– I-aţi cunoscut şi pe Gheorghiu-Dej şi pe Nicolae Ceauşescu. Ce ne puteţi spune despre ei?

– I-am cunoscut bine pe Dej şi pe Ceauşescu. Fiecare dintre ei mi-a arătat încredere, încredinţându-mi câte o misiune de neuitat. Dej a avut de transmis, prin mine, un mesaj nescris şi confidenţial privind dorinţa de a stabili relaţii şi chiar o cooperare cu SUA. Mi-a lăsat multă libertate de mişcare, dar mi-a descris, cu precizie, obiectivul. Am plecat, am negociat, am raportat (1963). Nu spun decât că în lunile următoare au putut fi înregistrate şi chiar culese fructe ale înţelegerii privind relaţiile speciale cu SUA.

Nu ne mai tratau laolaltă cu ceilalţi membri ai blocului estic. Ne scoseseră din coş. Respectau gradul de independenţă pe care-l manifestam, cu limitele sale inerente. Zece ani mai târziu, Ceauşescu m-a trimis într-o misiune în lumea arabă: transmitea şefilor de state un mesaj personal, tot nescris. Şi el îmi dădea, în mod neaşteptat, libertatea de a proceda cum cred de cuviinţă, dar să obţin un rezultat. La proxima lor sesiune deja convocată a ONU, aceste state să nu voteze boicotul de petrol cerut de unii, ca sancţionare a relaţiilor noastre cu Israelul! Zis şi făcut. 14 ţări, 14 regi, emiri şi preşedinţi, nu erau două mesaje la fel şi culmea nu aminteam de boicot dacă conversaţia se orienta spre relaţiile bilaterale şi spre întărirea lor (1973).

– Aţi cunoscut la vremea dvs. mari scriitori ai vremii. Vă rugăm să ne relataţi ceva nume.

– Am descris pe larg în eseuri pe Tudor Arghezi, pe care l-am cunoscut de aproape. Pe Blaga, la fel, la Biblioteca Academiei, în perioada când conducea secţia de la Cluj. El a devenit pentru mine o sursă inestimabilă pentru istoria şi filozofia culturii şi l-am luat ghid principal în scrierea volumului „Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român“.

Marin Preda mi-a primit amical cartea „Zidul şi iedera“, pe care a publicat-o în două ediţii la Cartea Românească, editură pe care o conducea. Cu Păunescu am fost prieten apropiat, până la punctul în care drumurile ni s-au despărţit. Pe George Călinescu l-am cunoscut în anii Bibliotecii. I-am sorbit scrierile, i-am trăit toanele şi l-am admirat.

– Ce amintiri aveţi din lumea diplomatică? De la ONU, din SUA, din Elveţia sau din ţările arabe?

– Amintirile din perioada cât am fost ambasador în SUA, sub preşedinţia lui Ronald Reagan, sunt rezervate pentru o evocare ulterioară. Şederea mea la Washington s-a oprit brusc prin îndepărtarea mea din Externe, în 1984.

Mai tristă decât soarta mea de exilat intern de cinci ani a fost încheierea necugetată a relaţiilor favorizante cu SUA, la un deceniu după ce fusesem martor la naşterea lor în întâlnirea cu Harriman. Despre Elveţia, pe care am îndrăgit-o la Geneva şi am cunoscut-o mai bine la Berna, întreţin (şi am adunat fişe relevante) speranţa unui volum aparte. Iată de ce pot să spun că niciun titlu sau funcţie nu trezeşte în mine vreo tresărire specială! Din toate deduc obligaţiile şi răspunderea de a munci mai mult şi, dacă se poate, cu speranţa durabilităţii unor iniţiative.

Sorin BOCIOACĂ
(Din volumul NELINIŞTI ÎN AGORA)
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 13, 1-15 IULIE 2012

Vizualizari: 804


֩ Comentarii

 
֠ 1.     Măneanu Varvara Magdalena -- (2-July-2012 )
O parte a stadiului şcolar l-am petrecut Dl. Mircea Maliţa fiind ministru al Învăţământului. Deşi eram copil, şi nu înţelegeam mare lucru, îmi amintesc că era peceput ca o capacitate, o personalitate deosebită, care a adus un suflu nou în învăţământ, stabilitate, modernizare....

Răspunsurile la întrebarile dumneavoastră le puteţi găsi în revista tiparită. Abonaţi-vă acum la Lumea Satului şi veţi avea gratuit suplimentul Agro-Business. Detalii aici

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI