Imprimati articolul

Sângeru, reperul esenţial

Interviu cu scriitorul Lucian Avramescu acasă, în comuna natală Sângeru

– Ce loc ocupă comuna Sângeru în biografia sentimentală a lui Lucian Avramescu?

– Credeţi că exagerez spunând că Sângeru este, pentru mine, buricul pământului? În Grecia, la Delfi, există un pietroi care se cheamă chiar aşa, Buricul Pământului. Am avut norocul să ajung acolo cu o delegaţie de tineri scriitori din România. Eh, pentru mine Sângeru este ca un buric al pământului. Adus la datele mele. La Sângeru m-am născut şi pesemne că aici voi muri. De Sângeru mă leagă cele mai vii amintiri, ale copilăriei, ale adolescenţei.

Cele mai puternice amintiri sunt legate de acest nume. Aici am copilărit, aici am trăit drame. Aici mi-au murit părinţii, aici au murit, unul câte unul, bunicii. Şi m-am simţit  dator să mă întorc în acest loc şi să încerc să construiesc ceva. Discutăm acum în casa bunicului meu, care a fost ani şi ani naţionalizată şi pe care vreau să o transform într-un muzeu al pietrei, al pietrelor cioplite de ţărani. Un muzeu unic după ştiinţa mea în România, un muzeu care, sper, să aducă un plus de atracţie pentru acest sat, pe care cineva, un ziarist evreu, bun prieten, îl asemăna cu Toscana. Pentru a încheia cu o banalitate, vă voi spune că Sângeru este pentru mine reperul esenţial, borna de stabilitate. Un buric al pământului? De ce nu?!

– Circulă, am înţeles, diverse legende legate de toponimia zonei. Ce ne puteţi spune?

– Am citit undeva o referire istorică. Nu-i o legendă. La Urlaţi, domnitorul Constantin Brâncoveanu, înconjurat de boieri şi oştire, asista de pe deal la o bătălie între turci şi ruşi. Locul acela era cam pe unde este azi stadionul şi izlazul şi se ţine târgul anual. Domnitorul privea lupta şi nu urma sfatul boierilor care se grăbeau cu îndemnuri să intre în luptă lângă ruşi, alţii să se alăture turcilor. El stătea şi aştepta să vadă încotro înclină sorţii victoriei şi abia apoi să se încumete la luptă. Se pare că de aici i s-a tras moartea, fiindcă s-a dat de partea ruşilor. Turcii nu l-au iertat. I-au rezervat o moarte tragică. Dincolo de ezitările lui tipic româneşti, Constantin Brâncoveanu e singurul nostru martir care şi-a asumat moartea pentru o credinţă. Noi nu avem, din păcate, sentimentul martiriului…

Sângeru are şi el legendele lui. Una îi explică numele printr-o inadvertenţă botanică. Cică ar fi existat aici, la o mare intersecţie de drumuri, un sânger uriaş sub care dejugau căruţaşii. Drumurile duceau în sus, spre Braşov, altele spre Buzău şi Mizil. Dar sângerul este mai mult arbust decât copac, aşa că nu prea putea să fie uriaş şi adăpost pentru căruţaşi.

Altă legendă, care îmi place, explică şi ea obârşia numelui. Pe deal, lângă Ciortea, componentă a dealurilor Istriţei, se zice că a fost o bătălie între români şi tătari. Lupta a fost atât de sângeroasă că s-a umplut de sânge localitatea din vale. Ea avea să se cheme Sângeru, iar cea din deal, Tătaru, amintind de acea luptă cu tătarii. Avem o peşteră a hoţilor, avem la Podgoria, chilii săpate în piatră, vechi de 300 de ani, avem dealuri de cretă şi pereţi uriaşi de sare. Avem aici şi un muzeu etnografic, subordonat acum Muzeului Judeţean Prahova, la care au pus umărul şi părinţii mei.

– În legătură cu satul, eu ştiam, la un moment dat, altceva. Evoc anul 1907. Numele vine cumva de atunci?

– Nu, numele mai vechi al satului a fost Fundeni, fiindcă localitatea se află, practic, într-o... fundătură. Într-un găvan. Izvorăşte de aici pârâul şi, mai departe, râul Cricovul Sărat. Peste dealuri, la răsărit, este judeţul Buzău. Ne răzorim cu Cislăul. Pe acolo mergea bunicul din partea mamei, tata Mihai, cu desagii cu merinde la internat, la Şcoala Normală din Buzău, unde mama era elevă. Se ducea acolo, pe jos. Aşa cum se ducea, pe vremea aceea, şi la Ploieşti… În 1907 a fost răscoală la Sângeru. Au devastat ţăranii conacul boierului Bibescu. Bunicul Avramescu era un puşti sărac atunci, lucra ucenic la sonde.

– Dacă ar fi să realizaţi un reportaj din Sângeru, despre ce anume aţi scrie mai întâi: despre păduri sau despre altceva?

– Dacă aş scrie un reportaj despre păduri ar însemna să scriu despre cimitirul pădurilor copilăriei mele. Ai mei au cumpărat păduri înspre Buzău. Pădurea Crăciuneasca era a noastră. Era cu stejari, fagi şi carpeni. Din 1989 şi până acum a fost furată, jefuită, tăiată integral! Pe numele tatălui meu, Maximilian Avramescu, aveam 78 ha de pădure. Moştenire…

Eu, fratele şi sora mea am refuzat să primim un deal chel. Compensaţie ni s-a dat, celor trei moştenitori, câte trei hectare de pădure. Aici, lângă sat. Pădurea aceea veche, a noastră, a fost furată toată de săteni. De comun acord cu pădurarii. Am scris atunci, după Revoluţie, un pamflet:

„Petre Roman, paznicul pădurii mele“. Asta pentru că eu am vrut să-mi angajez un paznic şi mi s-a spus, în mod oficial, că nu este voie. Criminalii care au tăiat pădurile copilăriei mele sunt ştiuţi. Ei taie şi fură, pe scară largă, în continuare, până vor cheli cu totul România. Pădurea lăstăreşte, dar neprotejată ea dispare. Oamenii de prin zona asta cresc capre, care au mâncat lăstărişurile, în fiecare an, până nu a mai crescut nimic. Drept pentru care, în satul vecin, din comuna Cislău, dealurile ameninţă să vină peste ei. Este o pedeapsă de la Dumnezeu. Iată că mie mi-au dat înapoi iluzia unei păduri… Deci, dacă aş scrie un reportaj despre pădurile copilăriei mele ar fi despre morţi.

– Dumneavoastră sunteţi azi bucureştean… Ce vi se pare mai vulgar: Bucureştii sau Sângeru?

– Locuiesc în Bucureşti. Vulgaritatea din oameni este aceeaşi. Există un primitivism care creşte în noi, un grobianism care ne împresoară. Inexplicabil. O amputare a respectului pentru valoare, în oricare zonă a României. Agresivitatea străzii din Bucureşti se regăseşte şi pe uliţele satelor din Prahova. Nu numai la Sângeru. Alcoolismul a crescut, enorm. Într-o comună săracă sunt cu mult mai mulţi beţivi ca atunci, ca acum 50 de ani! La şapte dimineaţa îi vezi că aşteaptă să se deschidă cârciuma. Cumpără trăscău, băuturi ieftine numite în glumă „Elodia“, „Ultimul drum“, „Ia-mă mamă“… Vulgaritatea este alimentată la noi şi de marile modele naţionale.

– Şi, totuşi, ne-am fi meritat o altă Capitală...

– Eu cred că ne-am fi meritat şi un alt popor… Deocamdată ăştia suntem. Buni, răi…

– Ce mai fac acum rromii din Sângeru?

– La noi, ţiganii din sat, doar două familii altădată, au ajuns acum la 1.500, adică un sfert din locuitori. Mai pleacă ei prin străinătate. Nici nu ştiu ce fac pe acolo. Suntem mai apropiaţi. Acum doi ani am botezat vreo cinci ţigani. A venit la mine un fin, Oiţă îl cheamă, şi are peste 70 de ani. „Botează-mi şi mie nepoţelul, naşule“, mi-a zis. Bunicul a creştinat toată ţigănia, aşa că le sunt naş prin descendenţă. A venit nu cu un prunc de leagăn, ci cu un vlăjgan, Vasile, mai înalt decât mine cu un lat de palmă. După ăsta a mai venit cu alte patru copile, între 12 şi 19 ani. Le-am botezat fără tam-tam, invitând la biserică doar primarul şi poliţistul.

– Ce vă spune oraşul Ploieşti?

– Sunt şi nu sunt legat de el. Am urmat liceul la Vălenii de Munte. Ploieştii, al căror cetăţean de onoare sunt, din vremea primarului Emil Calotă, e un punct de trecere spre Bucureşti, spre lume, spre neunde.

Sorin BOCIOACĂ
(Din volumul NELINIŞTI ÎN AGORA)
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 12, 15-30 IUNIE 2012

֩ Comentarii