Imprimati articolul

Spovedania lui Gheorghe Roşoga: „Mi-am pus sufletul în glas“

Gheorghe Roşoga, rapsodul dintre Motru şi Jiu, ne-a împărtăşit dorinţa sa pentru acest an, şi anume lansarea cărţii Mi-am pus sufletul în glas împreună cu albumul Spovedania lui Gheorghe.

„În pădure toate păsările ciripesc, dar numai câteva au glasuri alese: privighetoarea, ciocârlia, altele sunt simple vrăbiuţe ciripitoare.“

„Nu am făcut din cântec un mijloc al existenţei mele materiale, ci o mângâiere a sufletului meu
şi a celor din jurul meu.“

„Sărbătorile de iarnă m-au readus în copilăria mea de la sat“

– Cum ați petrecut Sărbătorile de iarnă și ce amintiri v-au lăsat?

– Anul acesta am fost la  Pucioasa, la câțiva prieteni dragi, împreună cu familia şi alţi interpreți din țară. Întotdeauna Sărbătorile de iarnă m-au readus în copilăria mea de la sat, acolo unde s-a născut cântecul și poezia. Crăciunul și Anul Nou erau așteptate cu nerăbdare, pentru că erau foarte frumoase, iar acea lume arhaică îmi producea o emoție extraordinară. Ne pregăteam din luna noiembrie și învățam colinde. Mer­geam mereu cu Steaua, cu buhaiul, cu Sorcova și colindam ulițele satului în lung și-n lat, de seara până dimineața, în zori de zi. Eram primiți în case cu bucurie, cu merinde, cozonaci, preparate tradiționale din carne de porc și prăjituri. Pe mine, care eram o vedetă mică a satului, mă puneau să fredonez și cântece din folclor, nu doar colinde.

– Ce vă doriți pentru acest an?

– Îmi doresc ca Dumnezeu să-i mângâie pe toți cititorii revistei și să le aducă lumină în casă. Pe plan profesional aș vrea ca până în luna martie, de mărțișor, ori de Sf. Gheorghe, în aprilie, sau cel târziu de ziua mea, pe 12 mai, să lansez cartea vieţii mele, Mi-am pus sufletul în glas, împreună cu CD-ul pe care am făcut o selecţie a cântecelor mele, intitulat Spovedania lui Gheorghe. Cartea este deja tipărită, trebuie lansată și distribuită. Iar CD-ul este înregistrat, trebuie doar să ajung la un acord cu anumite case de muzică.

„Cântecul popular, balsamul sufletului“

– De ce credeţi că muzica populară este şi astăzi atât de iubită?

– De multe ori mă întreb dacă nu cumva Dumnezeu, înainte de a lăsa omul, a lăsat cântecul sau poate au venit împreună? Asta pentru că a avut grijă să încredinţeze cântecul unor voci alese şi suflete sensibile. Cântecul popular este un balsam al sufletului nostru, iar, dacă a fost preţuit, rămâne ca un busuioc la icoana nemuririi neamului. În el se găsesc trăirile noastre de veacuri, atât lacrimile, cât şi bucuriile. Viaţa fără cântec nu se poate. El ne însoţeşte de la naştere până la moarte: cântecul de leagăn, de cătănie, de dragoste, apoi bocetul. De aceea, oamenii stau aproape de cântec, pentru că prin el îşi descarcă şi îşi mângâie sufletul, prin el oftează şi lăcrimează.

– Aveţi o amintire deosebită din întâlnirile cu admiratorii dumneavoastră?

– Am foarte multe, dar îmi amintesc de una legată de cântecul Gheorghe, Gheorghe, când eram la Târgu-Mureş. Mergând pe stradă, s-a oprit în faţa mea un domn solid, m-a strâns puternic în braţe câteva secunde, mi-a dat o palmă zdravănă pe umăr şi mi-a zis: „No, mă, şi io mi-s Gheo“ şi i-a curs o lacrimă pe faţă, iar din asta am înţeles tot. La un festival internaţional de folclor, în Anglia şi în Cehoslovacia, mi s-a spus: „Cântăreţul nebun care a inundat sufletele spectatorilor în valurile Jiului. Când Gheorghe Roşoga cântă «Jiule», microfoanele în faţa lui fac plecăciune. În sălile cu acustică bună, microfoanele îl deranjează. Lăsaţi-l să cânte fără ele, că atunci este el, ţăranul autentic de pe uliţa satului.“

„Noaptea visez versuri“

– Aveţi vreun regret?

– Am unul, că nu am dedicat mai mult timp cântecului popular. Eu am avut altă meserie, nu am făcut din cântec un mijloc al existenţei mele materiale, ci o mângâiere a sufletului meu şi a celor din jur. Noaptea visez versuri, cântece, mă trezesc şi scriu şi adorm iar cu cântecul în gând. Când mă ridic din pat zăresc raza de soare care-mi bate în geam, mă uit să văd dacă soţia mea este bine, îmi sun copiii să văd ce fac, apoi îmi pun melodia preferată, deschid fereastra şi îi mângâi pe cei din jurul meu măcar cu privirea.

– Din ce domeniu v-aţi câştigat existenţa?

– Eu sunt dascăl de profesie, am fost învăţător şi ofiţer în Ministerul de Interne, de unde am şi ieşit la pensie. Când am trecut în rezervă am fost profesor de canto la Şcoala de Arte Populare. Cântecul a fost ca un hobby, dar mereu ţinut la nivel profesional. Nu am făcut niciodată cântec pentru bani, ci pentru suflet.

– Aţi avut vreun eveniment inedit pe scenă?

– Au fost mai multe. Odată am uitat versurile privind la o fată frumoasă din primul rând, când nu eram căsătorit.

– Care a fost cel mai frumos cadou pe care l-aţi primit?

– Cu siguranţă fiicele şi nepoţelele mele. Una dintre nepoate s-a născut chiar în aceeaşi zi şi lună cu mine, când eu împlineam 50 de ani, şi se numeşte Georgiana. Toate-mi sunt dragi, sunt sufletul şi lumina ochilor mei, aşa cum este şi cântecul. Eu, dacă nu aş mai putea să cânt, m-aş sufoca. Prin cântec respir, prin el trăiesc.

„Folclorul înseamnă înţelepciunea neamului“

– Momente de cumpănă în viaţă ați avut?

– Da, câte n-au fost! De câte ori nu era să mă înec în Motru în anii copilăriei... Dar cel mai dureros moment din viaţă a fost când a murit mama mea, eu fiind în examenul de Bacalaureat, aveam 18 ani.

– Ce ziceţi despre tinerii care doresc să se afirme în muzica populară?

- Întrebaţi-i ce înseamnă folclor, care este etimologia cuvântului şi vedeţi dacă ştiu şi dacă se încadrează acolo. Folclorul înseamnă înţelepciunea neamului. Se regăseşte acea înţelepciune în versurile lor?

– Să înţelegem că se pierde valoarea cântecului popular?

– Se pierde pentru că vine versul gol, lipsit de metafore, de muzicalitate, care nu spune nimic, leagă nişte cuvinte aiurea, pe o melodie improvizată. Sunt câţiva tineri talentaţi, dar alţii cred că şi ei pot cânta. Eu le-am spus că în pădure toate păsările ciripesc, dar numai câteva au glasuri alese: privighetoarea, ciocârlia, altele sunt simple vrăbiuţe ciripitoare. Aşa şi cu tinerii de azi.

„Am vrut un album cu fetele mele, dar sunt prea timide“

– Fetele v-au moştenit talentul?

– Ele au voci foarte frumoase, dar sunt timide şi nu vor să urce pe scenă. Una e judecător, iar cealaltă, inginer. Am vrut ca măcar un album să înregistrăm împreună, dar nu au dorit. Sper că voi reuşi să le conving până la urmă. Poate vreuna dintre nepoţele să-mi calce pe urme, pentru că fiecare îşi doreşte ca să-i ducă cineva mesajul mai departe, dar Dumnezeu hotărăşte, nu noi.

A consemnat Gabriela Niculescu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2012

֩ Comentarii