Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Iarba verde de acasă

Mitzura Arghezi: „Sunt fericită să vorbesc despre tata şi despre Mărţişor

O convorbire cu doamna Mitzura Arghezi nu poate fi, în primul rând, decât una despre marele poet Tudor Arghezi şi despre Mărţişor.

Gh.V.: Doamnă Mitzura, vă copleşeşte numele tatălui dumneavoastră? Cum aţi străbătut viaţa, cu bune, cu rele, purtând aura numelui marelui poet?

M.A.: De-a lungul existenţei mele, sigur, m-a copleşit personalitatea tatălui, începând din şcoală chiar. Erau unii care mă confundau cu tata şi îmi mai dădeau câte o notă proastă – dar asta nu a însemnat nimic. Eu am simţit ca pe o dulce povară acest nume, căruia am căutat să îi fac cinste întotdeauna şi să îmi fac datoria faţă de tot ce ar fi dorit tata să facă în momentul când nu mai era printre noi.

Gh.V.: Când eraţi de-o şchioapă, cum se zice, care erau relaţiile dumneavoastră cu tatăl, pentru că am impresia că v-a iubit foarte mult? Mă gândesc la cărţile de mai târziu cu care cei mai mulţi dintre noi, să spunem aşa, ne-am început Abecedarul.

M.A.: Pe vremea aceea, domnii erau înclinaţi să creadă că ar fi mai bine să aibă băieţi. Dar tata, când m-a văzut aşa micuţă, cu ochii curioşi şi surâzătoare, m-a luat în braţe. Eu m-am speriat puţin de mustăţile lui şi atunci s-a născut „Cântec de adormit fetiţa“, cum i-a zis prima dată, în prima variantă, apoi „Cântec de adormit Mitzura“.

Gh.V.: Da, este poezia care cred că a legănat copilăria multora dintre noi. Povestiţi-ne momente din copilărie şi, mai cu seamă, când a apărut în viaţa dumneavoastră Mărţişorul.

M.A.: Mărţişorul a venit ca o dorinţă veche a părinţilor mei să aibă, pe lângă casele acestea din beton şi cu etaje, un petec de verdeaţă, cum are omul la casa lui la ţară – mama mea era ţărancă bucovineancă. De aici, cred, „Iarba verde de acasă“ a dumneavoastră. Şi, într-o zi, prin anul 1926 – atest acest lucru în document la casa memorială –, a văzut că primăria vinde câteva petice de pământ la marginea oraşului. Atunci a cumpărat locul de la Mărţişor, care costa foarte puţin pentru că era vândut de primărie cu rugămintea să se înjghebe acolo o casă. Nu erau drumuri, nu era lumină, nu era nimic. Mama, deşi venită din Bucovina, se învăţase oarecum cu elemente mai moderne şi mai civilizate. Când a văzut zona, îmi mărturisea că era foarte îngrijorată şi nu-şi închipuia cum o să îşi construiască casa nefiind drum, nimic. Ba, mai mult, în dreptul porţii nostre se afla şi o groapă unde erau nişte bivoli care se îmbăiau.

Au început, încet-încet, lucrările şi tata, cum era un oltean încăpăţânat, l-a rugat pe primarul de atunci – erau numai patru sectoare, noi făceam parte din sectorul 3, albastru – să denumească acea stradă care trecea prin faţa bucăţii noastre de pământ Mărţişor. „Dar de ce Mărţişor?“ – l-a întrebat. „Păi, domnilor, când m-am dus să iau locul în primire era primăvară şi în pomi erau atârnaţi, la câte o casă răzleaţă, fire de mărţişor şi mi-a plăcut. Ăsta e un obicei românesc şi prin Oltenia.“ Şi de atunci s-a numit Mărţişor.

Cu timpul, tata a făcut o intervenţie să se bage lumină electrică, telefon etc. Cu apa a fost mai greu, dar s-a adus şi apă, s-a făcut un drum pietruit, care e şi acum. Şi, în felul acesta, a crescut Mărţişorul unde, într-adevăr, după anii 1930 noi ne-am petrecut clipe frumoase, dar şi mai grele.

Fiindcă prin 1946-1947, cum tata era nărăvit la a spune adevărul întotdeauna, a dus o luptă foarte puternică să exprime ceea ce credeau cititorii lui şi ceea ce credea el despre schimbarea generală a ţării. Ei, şi atunci a început acea campanie de denigrare a valorilor româneşti importante şi a intrat şi tata în acest vârtej. În anul 1948, cum ştiţi, a fost interzis să fie publicat. Dar am strâns toţi cureaua, ne-a fost greu şi la şcoală, dar, în fine, ne-am descurcat şi am izbândit toţi cum am putut mai bine.

Întâi şi întâi, tata nu a făcut parte din niciun partid politic şi s-a războit cu toate. Şi atunci ziarele trebuiau subvenţionate şi exprimau voinţa celui care dădea banii, încât i se cerea tatei să scrie despre cutare lucru şi atunci pleca, trântea uşa, cum zicea el, şi pleca. Era foarte greu, pentru că trebuia să se ducă la altă publicaţie.

De când s-a întors în ţară el a colaborat foarte mult la ziarul „Seara“ şi chiar a fost redactor-şef o perioadă. Vreo doi ani a făcut articolul politic în „Seara“. În acelaşi timp, scria şi cronică artistică, a făcut foarte multă cronică plastică şi teatrală şi din asta a trăit. Şi când nu îi mai convenea, pleca. După care a scos săptămânalul „Cronica“, unde, tot aşa, cu Galaction, a dus lupta pentru ce-i frumos pentru ţara românească şi politic, şi cultural, şi social.

Gheorghe VERMAN
(Continuare în revistă)
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2007

Vizualizari: 574



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI