Imprimati articolul

An nou, datorii vechi

Se zice, şi spusa e verificată în timp, orice an poartă cu el mai cu seamă datoriile vechilor ani. Şi speranţele, şi împlinirile, dar mai cu seamă deziluziile. Fiindcă dintotdeauna noaptea dintre ani este purtătoarea optimismului înfrânat în noi amar de vreme. Am trecut aşadar pragul lui 2012. Îmbărbătaţi cumva de bilanţul anului de anţărţ, dar ambiţionaţi fără îndoială să demonstrăm şi să ne convingem pe noi înşine că se poate şi altcumva. Că resemnarea nu-şi mai are locul pe la noi şi că ceva tot trebuie să punem în operă întru propăşirea timpului pe care-l trăim. Numai că aşa e de când lumea la noi, la noi la români – minunile nu ţin decât trei zile.

Facem bilanţul, verificăm proiec­tele şi, oricum am da-o, ieşim cu minus. S-o luăm pe degete. 2011 s-a vrut an de vârf. O gură de oxigen pentru tot gospodarul. 25% contribuţia la PIB în doar câteva luni nu-i o realizare de nebăgat în seamă. Apoi, abundenţa pieţei ca urmare firească a contrabalansării inflaţiei a întregit şi deopotrivă a întărit con­cluzia că agricultura merită statutul de ramură economică prioritară. A venit apoi toamna. Trei luni de cumplită secetă care, umbrind entuziasmul verii abia trecute, a dat iarăşi apă la moară cârcotaşilor. Decidenţilor adică! Riscant! – susţin ei. Mult mai riscant pentru o economie aflată în plină criză. Urmarea? Un buget sfârtecat de incompetenţă şi prostie.

Agriculturii – aflată în convalescenţă după necazuri incurabil diagnosticate şi alinate nu doar de nepricepuţi într-ale economiei, ci şi de rău voitori – i se amputează iarăşi şi iarăşi avântul, excluzând-o definitiv din rândul priorităţilor naţionale. Şi asta în vreme ce Uniunea Europeană creează bugete speciale dedicate revigorării şi consolidării agriculturilor comunitare. Cine, ce să înţeleagă? Vorba cu „lasă-i, ăştia se descurcă singuri“ a devenit o axiomă politică. Fiindcă, deşi fragile, subvenţiile întârzie cu anotimpurile. Decidenţii români nu ştiu, se pare, că în câmp ceea ce n-ai împlinit astăzi mâine se poate să nu-ţi mai fie de niciun folos.

Mai apoi! Frământările lumii contemporane demonstrează că omenirea se află la răscruce. Cine nu-şi ia măsurile de cuviinţă acum va fi măturat fără îndoială de tsunami-ul crizei alimentare mondiale. Doar un exemplu pentru România. Inventarul resurselor de apă este la noi unul impresionant. „Sapă, sapă şi-ai să dai de apă!“, zicea o vorbă. Nimic mai adevărat! Numai că peste 3 milioane de ha cât acopereau vechile sisteme de irigaţii s-au prefăcut în pustă deloc încurajatoare. Programele – otrăvite de propaganda teribilei goane după putere – nu iau în calcul pâinea românului.

„Să mănânce şi cozonac“ – parcă îi aud, risipind crăiţarii pe opere fără noimă, fără miză, dar profitabile pentru hăurile hulpave de averi descoperite de politicieni dâmboviţeni. „Nu sunt, nu mai sunt bani!“ e o gogoriţă pe care înşişi cei cu pâinea şi cuţitul o contrazic. Fiindcă iarăşi nu e buget, nu e rectificare de cheltuieli la care banii să nu fie vânturaţi cu lopata în favoarea risipitorilor de-acum prea bine cunoscuţi. Şi încă o dată, din păcate, nici noul an nu va face excepţie de la regulă. Fermierii, ţăranii – o ştiu prea bine. Dar resemnarea e maladia noastră, a românilor. Visăm să facem, dar cel mai adesea ne facem că facem. E o altfel de cuminţenie a pământului la care ne dedulcim cam de când ne ştim.

Până când? Până, spusa poetului:
„Când nu vom mai putea răbda
Când foamea ne va răscula
Hristoşi să fiţi! Nu veţi scăpa!…“
Şi istoria… se repetă, nu-i aşa?

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 1, 1-15 IANUARIE 2012

֩ Comentarii