Imprimati articolul

Anotimpul deziluziilor

Toamna pe care tocmai o traversăm are, cel puţin aşa mi se pare mie, iz de nostalgică dezamăgire.

Vrei, nu vrei, mintea alunecă pe caravana vremii şi, aproape dureros uneori, trezeşte doruri pentru ieri ori alaltăieri.

Credeam până deunăzi că mă înşel – şi ce bine ar fi fost să fie aşa – dar uite, bag seamă, şi alţii iau aminte la neîmplinirile noastre.

Agenţia de sondare a opiniei publice „Public Affairs“ ne dezvăluie o realitate descumpănitoare. Cel puţin!

Peste 53% dintre români, susţine aceasta, au declarat luna trecută cum că „ar prefera să trăiască în regimul lui Nicolae Ceauşescu“.

În urmă cu 2 ani, la aceeaşi dată, răspundeau aşişderi 44% dintre români, scrie, în ediţia sa electronică, Washington Times!

Comentând subiectul, Miclos Marshall, director adjunct al Transparency International, observă că dezamăgirea populaţiei provine, cu deosebire, din aceea că oamenii constată tot mai desluşit că economia suferă, reformele democratice şi liberalizarea pieţei, în ultimele două decenii, au eşuat, în vreme ce de creşterea economică şi de transformare „beneficiază doar câţiva, cei care de regulă sunt apropiaţi de cercul celor care iau decizii“.

Şi, cu ochii ba pe cer, ba pe pârjolul câmpului, încerc să înţeleg prezentul românesc.
Se pare că ni s-a întâmplat ceea ce istoria omenirii a consemnat pentru alte naţii la începutul secolului trecut.

„Un pas înainte, doi paşi înapoi.“
Şi iarăşi. A strânge la nesfârşit cureaua s-a instituit ca principală regulă a politicii de stat.
Pierdem deci belşug de recoltă fiindcă sistemele româneşti de irigaţii au fost zburătăcite în cele patru vânturi.

3.200.000 de hectare, cândva udate de răcoarea apelor despletite, zac astăzi sugrumate de seceta unei nepăsări criminale.

Criza alimentară care îşi evidenţiază deja colţii nu sperie pe nimeni.
Doar pe amărâţii şi pe obidiţii de fermieri, singuri în faţa stihiilor.
Se oferă şi pospai de subvenţii. Numai că fără un program naţional, susţinut financiar şi, esenţial, politic succesul va întârzia multă vreme.

Ţări cu anotimpuri mult mai precare, cu condiţii pedoclimatice esenţial mai modeste, produc acoperind din belşug nevoile naţionale şi, deopotrivă, exportul. Israel, Turcia, Cipru, Spania, Portugalia – şi enumerarea poate continua – asigură nevoile Europei şi nu numai.

Spania transportă apa pentru irigat pe 350-400 km din Pirinei până în zona fertilă; Israelul picură fiecare strop de apă la rădăcina plantei; SUA a investit în cel mai impresionant sistem de irigaţii, chiar dacă uneori e pus în funcţiune doar o lună, două pe an.

Aceste modele ne scapă.
Resursele de apă precum Siretul, Prutul, Mureşul ori Someşul ajung natural în Marea Neagră.

Nicio picătură nu udă câmpia.
Proiectul anunţat pentru 2014, pentru 800.000 ha, mi se pare „prea târziu“.
Oricum, nu am speranţa că generaţia mea va mai vedea apă la Dăbuleni, în sistemul Siret-Bărăgan, ori în Dobrogea mea natală.

Acolo unde până acum vreo două decenii seceta devenise deja istorie.
Întreb atunci, cât de optimist poate rămâne fermierul care culege 1.200 kg de grâu ori 2.000 kg de porumb ştiuleţi pe hectar?
Să mai vorbim de rodul grădinilor ori livezilor?
Altădată…

Da! Altădată – a fost, adică odată ca niciodată.
Înţelegeţi acum deziluzia românilor?

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 18, 16-30 SEPTEMBRIE 2012

֩ Comentarii