Imprimati articolul

Barca învăţământului, în derivă

„Ai carte, ai parte!“ Cam aşa se exprimau înaintaşii noştri, convinşi fiind că lumina literelor zburătăceşte şi întunericul minţilor. Şi aşa va şi fi fost secole de-a rândul, cei cu ştiinţa cărţii rânduind chiar viaţa de fiecare zi a românilor.

Tinerimea română bătea şi drumul universităţilor europene, dar, odată şcoliţi, făceau cale întoarsă, punând vârtos umărul la edificarea neamului din care proveneau şi care, de bună seamă, le mijlocise înnobilarea minţii lor prin şcolile vestite ale bătrânului continent. Dar asta a fost odată, demult, tare demult. Astăzi şcoala rostuită de iluştri cărturari şi savanţi, precum Spiru Haret, a devenit istorie.

Epoca modernă, trăită în spiritul dâmboviţean, gâfâie sub povara beznei birocratice, în temeiul căreia ministru după ministru încurcă iţele, convinşi fiind însă că abia acum au descoperit piatra filosofală a instrucţiei şi educaţiei potrivite timpurilor noi. Spusa cu „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!“ e desuetă, grija diriguitorilor învăţământului de toate gradele rămânând constant „evitarea supraîncărcării odraslelor“, preocupaţi de orice altceva numai de ştiinţa cărţi nu. Dacă e să luăm seama la dascăli mai întâi vom băga de seamă că nu vocaţia îi mână în luptă, ci locul de muncă, şi călduţ şi fără răspundere.

La examenele de titularizare, peste optzeci la sută au obţinut nota minimă sau sub limită. Asta când preopinenţii au totuşi o pregătire didactică. Fiindcă, în mediul rural mai cu seamă, 60% dintre oamenii de la catedră sunt în fapt rebuturi ale liceelor pe care de bine, de rău le-au absolvit, dar ştiinţa lor de carte a rămas la piciorul broaştei, cum se spune.

Şi fiindcă nici măcar în felul acesta nu s-au putut acoperi nevoile şcolilor, peste o mie de unităţi şcolare rurale au fost desfiinţate, argumentându-se cu comasarea din lipsa populaţiei şcolare. Spiru Haret, cel care a pus temeliile învăţământului românesc modern, a înfiinţat şcoli şi în creierul munţilor fie şi numai pentru 3-4 copii. Motivaţia? Dacă între aceştia se va fi aflând o minte dospind de aur cenuşiu?

Astăzi ruralului îi sunt interzise căile către învăţământul preuniversitar şi universitar, fiindcă banii pentru studii sunt mai mult decât costisitoare. În universităţile româneşti abia 2% dintre studenţi provin de la sat. Degringolada învăţământului românesc în genere produce rebuturi. Abia cca 44% dintre aspiranţii la bacalaureat anul acesta au reuşit să îl şi promoveze.

Licee numeroase, mai cu seamă cele tehnologice, au înregistrat, unele pentru a doua şi a treia oară, promovabilitate zero. Cei 68 de elevi cu nota zece pe linia au şi fost recrutaţi de universităţile engleze ori americane, fiecare dintre ei mărturisind că nu se va mai întoarce în niciun caz în România. Aşadar doar patru dintre zece candidaţi la „bac“ au promovat.

Mediile de promovare, în general, la limită. Aşa se face că învăţământul superior românesc se află în derută. La un disponibil de 250.000 de locuri de şcolarizare concurează abia 80.000 de candidaţi, câţi au promovat bacalaureatul. Unde sunt anii când concurenţa atrăgea zece ori chiar douăzeci de candidaţi pe un loc, aşa cum era cazul medicinii? Sunt şi locuri cu plată. Între 6.000 şi 3.000 de lei pe an. Cum ar putea achita un sătean o asemenea sumă? Cât grâu ori porumb ar trebui să vândă? Să îl aibă adică!

Ce se întâmplă, ce se va întâmpla în continuare? Tare mi-e teamă că mai nimic. Ministerul Învăţământului a rotit trei miniştri în două luni. Şcolile au fost politizate. Nu ştiinţa primează, ci apartenenţa politică a dascălilor. Cât despre învăţământul agricol, în pofida unor nevoi fără precedent, acesta gâfâie sugrumat de nevoi materiale în primul rând. Apartenenţa lui doar la Ministerul Învăţământului nu e de natură să-l susţină. Multe dintre loturile şcolare au dispărut. Au fost diminuate şi suprafeţele fermelor didactice ale universităţilor agricole.

Ce fac, ce vor face tinerii? Întrebarea, mi se pare, ar trebui fi pusă altcuiva. Ce se va întâmpla cu viitorul României? Cine va gospodări moştenirea, multă, puţină care le va fi lăsată celor cu putere de muncă? Aş vrea să scriu şi, cu multă minte, dar mă abţin. Chestiunea  cu „timpul le rezolvă pe toate“ nu mai ţine. S-a dovedit, în timp chiar, că am cam dat cinstea pe ruşine. Dezastrul „bacului 2012“ care urmează celui din 2011 nu e decât un dureros şi ultim SOS. Şi asta pentru că, lucru dovedit, astăzi au parte mai ales cei fără de carte.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 15, 1-15 AUGUST 2012

֩ Comentarii