Imprimati articolul

Blestemul pământului

A fost odată, ca niciodată...

Nu ştiu de ce, în ce mă priveşte, de câte ori câmpia începe să geamă sub greutatea boabelor mă năpădesc ia, aşa, amintirile şi-mi spun în mine, aşişderi poetului, „nu câte-au fost îmi vin în minte, ci câte-ar fi putut să fie“.

Nostalgia unor vremuri definit apuse are drept temei acele ascunse, tainice rosturi cu care fusese dăruit satul românesc, îndrituit fiind de la bunul Dumnezeu să aşeze pe masa unui om un codru de pâine. Conştiinţa acestei nobile îndeletniciri a fost onorată secole la rând şi, ce mi se pare a fi fost chiar un miracol, este faptul că puţinele şi rudimentarele unelte ale ţăranului român nu l-au împiedicat să devină, prin calitatea roadelor lui, grânarul Europei, bursa cerealelor onorând unul dintre cele mai frumoase porturi româneşti de la Dunăre, Brăila.

Au existat chiar, prin vreme, furtuni sufleteşti de nelinişti, fiindcă a-ţi părăsi ograda părintească, sfoara de pământ din câmp semnifica o de neîngăduit dezertare de la rosturile fireşti ale satului, o trădare de neiertat a statutului de gospodar întemeiat în veşnicie.

„De ce m-aţi dus de lângă voi?
De ce m-aţi dus de-acasă?
Să fi rămas fecior la plug
Să fi rămas la coasă!“

Blestemul pământului a rămas pentru ţăranul acestei ţări icoana a înseşi vieţii lui, legendarul Ion călcând conştient tradiţiile şi obiceiurile vieţii clădite în cuminţenie, doar pentru a se şti plugar, doar pentru a simţi şi el că este în rândul lumii.

Vremea a vremuit, osia pământului s-a mai înclinat un pic, dar cei de demult au continuat să spere. Şi a şi fost aşa un timp. Relele unei orânduiri politice venetice nu le-au înfrânt dorinţa de performanţă. Întrebam acum, să tot fie patruzeci de ani, un ilustru bătrân din Bosancii Sucevei, cum de strâng încă în silozuri 30-40 tone de cartofi pe hectar? „Omul, soiul şi gunoiul“ – mi-a răspuns el. Acesta e preţul succesului.

Şi oamenii acelui ev au împodobit Dobrogea cu podgorii şi piersicării  ca niciunde altundeva, au populat nisipurile Dăbuleniului cu cei mai zemoşi şi mai dulci pepeni pe care i-am văzut vreodată, au dat legumicultorii din Matca Tecuciului strălucirea pe care şi-o binemerita, au făcut ca de sub frunţile savanţilor de la Fundulea să plece către lume primii hibrizi de floarea-soarelui ori porumb primiţi pretutindeni ca alte minuni ale lumii.

S-au construit, celebre şi ele, sisteme de irigat în Dobrogea, în Câmpia Olteniei, în Bărăgan, pe firul Siretului. La Vaslui, acolo unde pământul o lua mai totdeauna la vale, s-a ridicat cea mai modernă staţiune de combatere a eroziunii solului, dovadă că se poate. Şi iacă-tă, recent lumea întreagă a marcat ziua deşertificării, ca o chemare la a ne aduce aminte că oamenii au uitat să construiască încercând să învingă altcumva natura, furându-i adică bunătatea cu care ea însăşi ne-a dăruit. 50 milioane de hectare rămân pustii anual, ceea ce înseamnă că peste 1,5 milioane de oameni iau calea bejeniei, a sărăciei adică.

Planeta suferă iremediabil şi e greu de presupus că ceea ce risipim inconştienţi astăzi vom mai putea reclădi vreodată. Adăugăm iarăşi cele peste un milion de hectare cucerite de betoanele oraşelor în plină expansiune astăzi şi tabloul dezastrului ecologic se întregeşte ameninţând planeta cu o ucigătoare, dar mult mai modernă Hiroshima. În ceea ce ne priveşte, ca românul, coborâm în amintire.  Cei care au norocul să aibă amintiri. Cei tineri visează bejenia, şi abia de înţeleg ceva din basmele cu „a fost odată ca niciodată!“

Ce mare păcat! După ce amar de vreme au stat de veghe „în lanul de secară“, ţăranii români trec în veşnicie, uşor, uşor, ca şi pridvorul casei părinteşti din satul în care părea că lumea nu se va sfârşi niciodată.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 13, 1-15 IULIE 2012

֩ Comentarii