Imprimati articolul

Buciumaşii din Rarău

Se numeşte Alexandru şi este în clasa a doua. Părinţii lui s-au despărţit. De aceea locuieşte cu bunicul... Îl iubeşte foarte mult pentru că este bun şi are grijă de el. De câte ori poate, îl ajută la treabă. Bunicul are o gospodărie mare, cu vite şi oi. La şcoală merge după-amiază. Face naveta cu autobuzul de la Capu Satului la Câmpulung. Nu e prea greu. Sunt doar câţiva kilometri de acasă până la şcoală. Iarna e mai incomod, că se face întuneric mai repede, iar când iese de la şcoală e deja noapte. Dar el nu se teme de beznă.

Vrăjit de cântul buciumului

Lui Alexandru îi place cântecul. Ultimul meşter de buciume a fost Mihai Lăcătuş, din Fundu Moldovei. Ştia toate secretele ce trebuie cunoscute pentru ca sunetul pornit din adâncul lemnului scobit cu dalta să fie rotund şi să vibreze către miezul cerului. A vrut să-şi lase tainele şi altora, pentru ca meşteşugul său să nu piară odată cu el. A predat la Şcoala populară de artă de pe lângă Casa de cultură din Câmpulung, a ţinut ore şi la Liceul silvic din localitate, nădăjduind că va fi cineva care să-i ducă priceperea mai departe, peste ani.

Nu a avut bucuria să găsească urmaşi vrednici printre cei cărora li s-a adresat. Şi atunci, ca o ultimă speranţă, a scris o carte, în care şi-a lăsat la păstrare ştiinţa. Cartea s-a numit „Şuieră iarba, cântă lemnul“. După mulţi ani a ajuns în mânile unui câmpulungan autodidact, cu suflet de răzeş, pe nume Aristotel Erhan. Îngrijorat că nu mai sunt făuritori de buciume, Stelu, cum îi spun mai toţi câmpulungenii, a purces de unul singur să redescopere tainele făuririi acestor trâmbiţe strămoşeşti, ghidându-se după sfaturile lăsate în cartea sa de Mihai Lăcătuş.

Primul bucium care a ieşit din mâinile sale a răsunat după datină, către înaltul ceresc, să dovedească lumii că românii adevăraţi nu-şi pierd tradiţiile, nu le uită şi nici nu le lasă să piară. De atunci a cioplit altele şi altele, cu bucuria celui care îşi vede truda folositoare, înzestrând cu ele prieteni, vecini ori simpli cunoscuţi. Mai mult, a adunat în jurul său o mână de bărbaţi vrăjiţi de cântul buciumului şi împreună au format o ceată de buciumaşi care, cu timpul, a devenit tot mai cunoscută în ţinuturile bucovinene şi chiar mai departe.

În fiecare iarnă Stelu Erhan cercetează pădurile din jur, căutând lemnul de trebuinţă, căci nu orice fel de lemn poate cânta cum se cuvine. În prag de vară purcede să adune scoarţa de mesteacăn pe care o foloseşte la înfăşurarea lemnului scobit în formă de uluc. Muştiucurile pentru buciume sunt din lemn de tisă, prea rar din păcate, căci de-a lungul anilor păstorii au tot secuit tisa, otrăvitoare pentru animale. În lipsa ei se poate folosi lemnul de paltin.  În vreme ce lucrează cu dălţile şi cuţitoaia, meşterul de buciume povesteşte, ca şi când ar şti să citească în aşchiile de lemn ce se desprind neîncetat de sub ascuţişul fierului, întreaga istorie a neamului de răzeşi zidit în jurul Rarăului.

Poveşti adevărate şi întâmplări devenite legende, nume de oameni şi de locuri, vremuri străvechi sau mai apropiate sunt parcă tălmăcite de harnicul câmpulungean din şoapta încă moale a lemnului menit să cânte. Cu buciumaşii săi, Stelu Erhan a înălţat undeva, pe culme, o cruce de lemn, înaltă de zece metri, în memoria celor care au căzut în războaie pe acele locuri, ca şi a celor care s-au prăpădit în temniţele comuniste, „pentru cei care au luptat, au iubit şi au murit”. Nu este singura cruce pe care au ridicat-o. Peste tot unde au găsit izvoare pe Rarău, ei le-au adunat în câte un halău scobit în trunchi gros de molid şi au pus alături o cruce, aşa cum se cade la creştini.

Moştenitorii

Cine îl vede pe Ion Gânscă îmbrăcat în haine din pănură îşi imaginează mai lesne că are în faţă un gospodar harnic, şugubăţ şi mereu pus pe glumă decât că omul acela este subofiţer la compania de pompieri din Câmpulung. Când vorbeşte despre buciume nu uită niciodată să povestească râzând cum era să rămână fără cal din cauza unuia.
Florin Liţu este cel mai tânăr dintre buciumaşi. Are gospodărie bună, frumoasă. A terminat liceul şi vrea să se şcolească mai mult, căci în ziua de azi trebuie să ai multă şcoală ca să poţi dovedi lumii că nu eşti un oarecare. Îi place şi sportul, practică halterele şi artele marţiale, iar asta îl ajută să nu se plângă că e prea grea munca la pădure.

Sus, la târlă, unde îi place să se retragă din lume, Vasile Alboi are un adevărat atelier de sculptură. Dumnezeu i-a rânduit harul încrustării lemnului. Lingurile din lemn pe care le ciopleşte sunt adevărate obiecte de artă. Pe una dintre ele a încrustat istoria păcatului originar, cu Eva şi Adam străjuind pomul interzis. Pe coada alteia a sculptat cu migală Cina cea de Taină. Cu mâna sa a făcut blidarul, ramele, tabloul şi blidarul din casă. Vara urcă muntele, la stână, unde în fiecare seară cheamă turmele cu buciumul. Îl îngrijorează soarta păstoritului.

„Nu se mai ridică nimenea care să ţină gospodărie. Ne aşteaptă vremuri grele, nu ştim unde vom ajunge. Dar eu, câtă vreme voi mai fi, nimeni dintre cei care au ţinut înaintea mea pământul ăsta pe care am gospodăria nu o să aibă pricină de nemulţumire“. Vasile încrustează şi cornul de cerb. Viaţa pe munte l-a deprins cu răbdarea şi cu tăria de a înfrunta greutăţile. Şi nimeni dintre cei care i-ar cerceta viaţa n-ar crede că lucrurile măiestrite pe care le-au cioplit mâinile sale au fost săvârşite la lumina firavă a unei lămpi cu gaz.

Nişte oameni simpli şi frumoşi la suflete precum sunt munţii împăduriţi au reuşit cu dragostea lor pentru bucium să învie şi să înflorească o datină din bătrâni. Cântecul trâmbiţelor de lemn legate cu albe curele de scoarţă de mesteacăn este rugăciunea lor curată.

Rotund ca soarele şi tainic ca stelele

Nu sunt puţini 60 de ani. Dar Grigore Crăciunescu zice că nici prea mulţi nu sunt ca să nu mai facă faţă muncilor din gospo­dărie. Are 17 vite, vreo 70 de oi cu 28 de miei şi singur le poartă grija. Iarna le aduce fân de pe munte, din clăile clădite peste vară. Când dă colţul ierbii îşi urcă animalele la stână, lângă Popii Rarăului, unde rămâne cu ele până toamna târziu. S-a obişnuit cu munca şi dacă stă degeaba i se pare că îmbătrâneşte. Are grijă şi de nepoţi, tot singur. Pe cel mai mic, pe Alexandru, îl iubeşte cel mai mult, că e băiat şi cândva grijile şi rostul gospodăriei o să i le lase. Dar până atunci trebuie să-l înveţe cum să buciume rotund ca soarele, lin ca luna şi tainic ca stelele, astfel încât să mângâie cu cântecul său fruntea gânditoare a cerului, din care coboară peste omenire voia Celui Sfânt.

Casian BALABASCIUC
LUMEA SATULUI NR.1, 1-15 IANUARIE 2011

֩ Comentarii