Imprimati articolul

Bună ţară, rea tocmeală

„Nu că zic, dar vreau să spun!“ O expresie neaoş românească menită să amendeze hemoragia de vorbe cu care teoreticieni de ocazie împroaşcă urechile cui are timp să-i asculte.
Replica omului de bun simţ ar fi „dacă tăceai, filozof rămâneai“.
Cam aşa se întâmplă de la o vreme încoace, când, la ore de vârf, televiziunile sunt lovite cu leuca în moalele capului de politicieni decidenţi care au descoperit că viforul nemulţumirilor populare s-a pornit fiindcă a lipsit pur şi simplu „dialogul cu poporul“.

Aşa că, în compensaţie, cei din capul trebii s-au pus vârtos pe făcut politică.
Mi se explică adică de ce trebuie să mai avem „puţintică răbdare“, fiindcă tocmai acum se nimereşte că satrapii de peste mări şi ţări care ne-au împrumutat cu camătă să vrea să ne pună grumazul sub obroc.

Aşa că FMI ori Uniunea Europeană sunt arătate cu degetul, fiindcă ei poartă vina lui „bau-bau“, iar cei de la putere, cum se zice, „nici usturoi n-au mâncat nici gura nu le miroase“.
Numai că nu suntem singuri pe pământ şi câte unii, mai pricepuţi decât noi, observă şi bagă de seamă. Reţin adică prostia ce ne împroaşcă în numele noii democraţii de sorginte dâmboviţeană.

Un singur exemplu, edificator cred eu.
Mai acum câteva zile, prestigioasa publicaţie de circulaţie internaţională The Economist semnala că românii nu prea au guvern.

Criteriul ocupării unui fotoliu cu răspundere este unul singur – docilitatea.
A asculta fără crâcneală de vlădică e politică de stat, după cum hoţia şi minciuna sunt virtuţi de necontestat ale celor cu pâinea şi cuţitul.

Aşa, carevasăzică!
Ceea ce ascundem ca pisica noi, aici la Bucureşti, se vede al dracului de clar de la depărtare.
Că România nu dispune de un program şi o politică măcar formal coerente – nu mai miră pe nimeni.
În economie ne jucăm de-a „baba-oarba“.
Criza ameninţă cu recesiunea – ceea ce nici măcar nu se sfiieşte să ne spună cel care, în virtutea prerogativelor pe care le are, ar trebui să le evite din mers. De vină – zice domnia sa, sunt partidele politice şi politicieni în genere.

Despre asta nu avem nicio îndoială – numai că, ce zic cei de la The Economist...
Hora se mişcă în ritmul muzicii, de data asta una şi zgomotoasă şi fără ritm.
Cine nu e cu noi e împotriva noastră! Unde şi când am mai auzit eu vorbele astea?
Or, „e cazul să strângem cureaua!“ Ca să ne fie bine trebuie s-o ducem rău!
Ceea ce supără cu prisosinţă e că un curier financiar cu pantofii găuriţi de atâta alergătură ne ameninţă aproape lunar că, dacă nu suntem copii cuminţi, n-o să-l mai vedem pe Moş Crăciun.

Rămânem fără surprize, adică.
Până una alta, ne spune însă că salariile şi pensiile rămân cum sunt, că impozitele au nevoie de ceva creşteri, că peste nu ştiu câte luni gazele şi curentul electric vor trebui aliniate tarifelor din Vest etc., etc.

Aşa înţeleg de ce entuziasmul revoltaţilor sătui de vorbe şi promisiuni a mai coborât câteva octave – frica prefăcând în ţăndări speranţe şi aşa deşarte.
La ţară, la sat vreau să spun, mai degrabă în virtutea tradiţiei, omătul lui ianuarie a descreţit oarecum frunţile.
Nu ne-a uitat Cel de Sus!
Dumnezeu, adică!

Altfel, de la surtucarii guvernului – nicio speranţă.
Şi, când te gândeşti că, secole în şir, România căra de mâncare Europei...
Astăzi se împovărează cu datorii năucitoare pentru plinătatea tara­belor din pieţe.
A pune pe masă ceva românesc e ca şi cum ai oferi caviar înfome­tatului din drum!
E an electoral însă! Câte ceva tot o să mai ofere aleşii neamului.
Un pui, un kilogram de făină ori măcar o găleată.
Până una-alta însă dialoghează cu secţia.
Nu că zic, dar vreau să spun!
Bună ţară, rea tocmeală!

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 4, 16-29 FEBRUARIE 2012

֩ Comentarii