Imprimati articolul

Criza, ca o stafie

Observaţia, cu iz filosofic a gânditorului de acum peste un secol, a reintrat în actualitate:
„O stafie străbate Europa.“
Aşadar, realităţile s-au schimbat, nu însă şi curgerea istoriei.
Umbra ameninţătoare a furtunii ce sfidează bătrânul continent se cheamă astăzi criză.
O acută criză ce perturbă grav liniştea omenirii, fiindcă prin efectele ei ameninţă însăşi securitatea socială a lumii moderne.

În România, primele simptome ale îmbolnăvirii economiei au apărut între 2004-2008.
Atunci s-a trecut la împrumutul exclusiv pentru consum, cu buletinul, consum care a depăşit cu mult producţia reală, fetişizându-se în chip periculos creditul bancar.
În fapt, locul instituţiilor productive a fost ocupat samavolnic de o adevărată industrie bancară.
Urmarea n-a întârziat să apară.

Baloanele de săpun ale unor afaceri presupus prospere au tras în jos bugetele anuale, mărind periculos deficitul PIB-ului naţional.
Fenomenul s-a dovedit nu doar continental, ci chiar unul global.
Ieşirea dintr-o asemenea situaţie, a demonstrat-o istoria, are patru posibile terapii:
Creşterea producţiei, intensificarea controlului consumului şi al disciplinei fiscale, creşterea inflaţiei până la punctul critic ori războiul.

Evident, ultimele două soluţii nu sunt de acceptat.
Atunci! Atunci se aplică, fără excepţie, primele două tratamente.
În ţările cu economii consolidate, cu productivitate ridicată, soluţia a şi dat roade.
SUA, spre exemplu.

Cum s-a reuşit? Statele americane, vreo 40 la număr, transferă între ele, la nevoie, bunăstare în schimbul cedării semnificative a suveranităţii proprii.
Ceea ce contează este unitatea, întregul.
În acest caz şi regimul fiscal e unul unitar, sub controlul stabilităţii unei monede unice – dolarul.
În Europa situaţia e cu totul diferită.

Dintre cele 27 de ţări membre UE, 17 se află în zona euro şi alte 10 în afara ei.
Aici cedarea de avantaje economice între ţări este una imposibilă – fiindcă nu întregul contează, ci bunăstarea naţională.

Cedarea de suveranitate nu este nici ea de luat în calcul, iar sistemul fiscal e unul şi ineficient şi foarte divers.
Semnarea unui pact fiscal care să acţioneze la nivelul uniunii s-a impus în consecinţă ca o urgentă şi primă soluţie.

Cazul Greciei în care s-au injectat sume importante pentru a nu o transforma în „buturuga mică“ pentru zona euro nu este unul încurajator.
Economiştii apreciază că situaţia e asemănătoare aplicării unui plasture peste o rană deschisă numai pentru a ascunde realitatea foarte dureroasă.

În acest context, la noi nu se exclude eventualitatea unei recesiuni.
Intrarea în incapacitate de plată către terţi ar însemna falimentul.

Ei bine, în acest peisaj economic universal se întrezăresc şi soluţii care ar putea deveni miraculoase.
Cazul Chinei, cu un ritm de creştere fără precedent, ne luminează. Temelia prosperităţii chineze o constituie dezvoltarea agriculturii, evoluţie care a rezolvat problema crizei alimentare, asigurând securitatea socială şi adăugând şi o foarte importantă creştere a PIB-ului.

Situaţii asemănătoare în India, Brazilia, Argentina.
Întrebarea care se pune în cazul României e una singură.
De ce? De ce agricultura, industria alimentară şi turismul nu se găsesc pe lista de priorităţi a clasei politice şi deci a guvernelor?

De ce este acceptat consumul de import şi nu se stimulează iniţiativa locală?
De ce stăruim pe aplicarea de interdicţii economice şi nu punem în valoare valenţele unei naţiuni şi muncitoare, şi perspicace?

Urmează marele examen pentru români. Electoralele!
Rezolvarea rănilor crizei în care ne aflăm ţine în mare parte de alegerea făcută.
Fiindcă, fapt dovedit, trăieşti aşa cum îţi aşterni.
Vremea politicianismului de duzină, incapabil şi corupt, a apus.
Stafia ce bântuie Europa ne-a cam deschis ochii. Treziţi-vă, oameni buni, cu adevărat!

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2012

֩ Comentarii