Imprimati articolul

„De neamul“… Cătunenilor

Peste unsprezece kilometri am avut de străbătut din centrul comunei bistriţene Ilva-Mare pentru a ajunge în satul ce parcă stă suspendat pe culmile munţilor - Poiana Cătunenilor. Primii şapte au fost lesne de parcurs, fiindcă drumul de ţară este unul firesc pentru un reporter deprins să plece de acasă cu cizmele de cauciuc în portbagajul maşinii.

După ce străbaţi satul Ivăneasa cale de vreo 6-7 kilometri, cum spuneam, urcuşul până aici nefiind foarte pronunţat, la un moment dat o pădure seculară de răşinoase te îmbie să o străbaţi pe o cărare dacă vrei să ajungi în Ţinutul Cătunenilor. Am păşit şi eu pe acel drum de munte, dar mare noroc pe mine fiindcă tocmai era luni, zi în care se ţine târg săptămânal la Ilva-Mare, aşa încât am fost repede ajuns din urmă de o căruţă trasă de doi cai vajnici. Şi am urcat, şi am urcat printre păduri de brazi frumoşi, din când în când poposind vreme de câteva minute pentru a nu trudi prea tare caii care, de altfel, sunt obişnuiţi cu urcuşul pe drumuri de munte. Pante abrupte am avut de parcurs, dar nici nu ştiu cum a trecut timpul fiindcă am avut multe de povestit cu cei care se întorceau de la târg cu proviziile necesare pentru o vreme.

Şi iată-ne, după vreun ceas de urcat, în Poiana Cătunenilor. Evident, mi-a trebuit o perioadă bună de vreme până să mă satur de privit peisajele ce mi se înfăţişau de jur-împrejur. Nici nu ştii în ce direcţie să priveşti, să admiri cam de la acelaşi nivel Munţii Rodnei, să te răcoreşti privind pădurile de brad dinspre Bârgău ori să urmăreşti animalele ce pasc liniştite prin Poienile Cătunenilor. Un peisaj de vis, un sat de munte unde nici nu e de mirare faptul că Neamul Cătunenilor este denumit şi neamul de centenari.

O istorie pierdută în veacuri

Practic, cătunul s-a format dintr-un singur neam, cel al Cătunenilor, chiar aşa numindu-se toţi localnicii: Cătuna. Neamul s-a format din opt fraţi, toţi trăind peste 90 de ani. Astăzi, doar o femeie a rămas din prima viţă de neam, lelea Victoria, care se apropie de venerabila vârstă de 100 de ani. Dorotei Cătună a fost primul cătunean ce a urcat muntele în anul 1763. El şi-a făcut primul casă acolo, între păduri. A trăit peste 100 de ani şi a avut patru feciori: Toader, Scridon, Petre şi Ion.

Prima casă a fost construită pe actualul amplasament al şcolii, poienile acesteia devenind deschise prin incendiere controlată. Când era vremea uscată se dădea foc şi ardea câte o poiană întreagă. Peste cenuşa rezultată se semăna orz şi aşa cătunenii şi-au întins terenurile pentru a le folosi pentru păşunatul animalelor ori pentru cultivarea legumelor şi cerealelor.

Astăzi pe aceste poieni înconjurate de păduri trăiesc a patra, a cincea şi a şasea viţă din Neamul Cătunenilor. Sunt cam 80 de suflete ce-şi duc zilele la o altitudine de peste 1.200 de metri. Viaţa lor, deşi este una aspră de munte, e trăită într-un mediu cum nu se poate mai sănătos. Aproape nimic din ce consumă ei nu este din comerţ. Laptele, brânza, carnea, ouăle, legumele toate sunt rodul muncii lor. În Poiana Cătunenilor localnicii au energie electrică şi apă curentă. Doar o biserică le lipseşte, fiindcă spun ei, speranţa în Dumnezeu le dă putere de a putea rămâne în continuare pe aceste meleaguri de munte, unde viaţa e grea, dar frumoasă.   

„Mi-s dragi codrii mei“

Traiul în cătunul lor vecin cu stelele şi alimentaţia extrem de sănătoasă le oferă localnicilor o vitalitate nebănuită. Din zori şi până-n noapte, cătunenii, oameni gospodari, îşi îngrijesc animalele şi-şi lucrează fâşiile de pământ.  Leontin Pop este un tânăr de doar 23 de ani şi împreună cu părinţii lui creşte peste 20 de vaci şi viţei. Inutil să mai spun că în gospodăria lui sunt alte zeci de oi, porci, doi cai şi multe păsări. Tinel, aşa cum îi spun localnicii, ar vrea să achiziţioneze, printr-un proiect, mai multe utilaje cu ajutorul cărora să-şi lucreze mai cu spor terenul agricol. Speră că într-un final va reuşi asta dacă, spune el, s-ar putea rezolva mai multe acte necesare în comună la el şi nu la Bistriţa, unde îi este greu să ajungă atât de des.

Login Ureche este tânărul pădurar al cătunului. A terminat Liceul Silvic din Năsăud şi de vreo 4-5 ani este de strajă codrilor ce înconjoară Poiana Cătunenilor. Nici că se vede făcând altceva. „Cred că nici nu aş putea rezista mai mult de o săptămână fără să străbat pădurile mele. Eu aşa le spun, ,,pădurile mele“. E o linişte aici cum nu poate fi întâlnită cred nicăieri în lumea asta. Când mă văd în pădurile de aici am uneori impresia că, dacă întind mâna, ating cerul. Aşa mi-s de dragi codrii mei.“

Viorel GROSU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 10, 16-31 MAI 2012

֩ Comentarii