Imprimati articolul

EDITORIAL - Ce ne lipseşte?

Este o întrebare pe care deseori mi-o pun după ce ascult opinii referitoare la viaţa de-acasă în comparaţie cu cea pe care cei mai mulţi tineri visează că o pot duce pe alte meleaguri. Şi-apoi, cum să nu-şi încerce măcar norocul pe altundeva de vreme ce nu-şi pot găsi locul în propria lor ţară? Pentru cei mai mulţi, majoritatea tineri cu studii superioare, principalul argument nu sunt banii, ci sistemul de recunoaştere a valorilor, a calităţilor profesionale şi a locului lor în societate. Şi, nu în ultimul rând, atitudinea oamenilor faţă de oameni.

Din păcate, oricât m-aş strădui, nu pot găsi argumentele ce m-ar putea ajuta să contrazic astfel de opinii. În pelerinajul meu prin ţările lumii, nu de puţine ori am fost impresionat de modul cum am fost tratat ca turist, apoi cum sunt trataţi pacienţii în spital sau cei care apelează la structurile administraţiilor publice. Abia acolo simţi cât de imprimat în mintea fiecăruia este sloganul „clientul nostru, stăpânul nostru“.  În schimb aici, în propria noastră ţară, de cele mai multe ori oamenii se confruntă cu un sistem care pare a fi construit mai degrabă să umilească, nu să ajute.

Inexistenţa unui cadru legislativ susţinut politic şi ancorat în realităţile şi necesităţile celor mai mulţi şi, în mod deosebit, ale generaţiilor ce va să vină a generat un sistem economic şi social bolnav, ce şi-ar putea găsi leacul doar dacă locul „amploiaţilor“ ar fi luat de profesionişti, de oameni cu experienţă, ce ştiu să facă ţara să prospere prin propriile forţe, şi nu să fie scoasă la mezat cu oameni cu tot. Nu trebuie ca populaţia să mai fie doar o masă de manevră pentru grupuri mici de indivizi ce controlează cea mai mare parte din deciziile care se iau în politică, administraţie, economie, sănătate, învăţământ sau agricultură. România e a românilor. Aşadar, se impune o reformă instituţională, susţinută de soluţii, strategii şi programe care să garanteze că românii se vor simţi la ei acasă cel puţin la fel de bine ca pe alte meleaguri. Numai că aceasta, reforma, nu se poate face decât printr-o intervenţie calificată, profesională.

Apoi şi fiecare dintre noi trebuie să ne dorim şi să ne impunem, până la urmă, o schimbare de atitudine. Mi-aş dori ca toţi cei plecaţi să se întoarcă în ţară şi să creeze un curent de opinie căruia să nu-i poată rezista nicio presiune venită din partea vreunui grup de interese. Mi-aş dori, de asemenea, să se întoarcă medicii care profesează în străinătate şi să aibă aceeaşi conduită profesională ca în spitalele sau clinicile unde au lucrat. Şi mi-aş mai dori ca în sistemul de învăţământ să se producă o asemenea reformă încât să aducă procesul de educaţie măcar la nivelul celui din anii ‘80. Şi reforma în agricultură ar trebui s-o facă specialiştii cu experienţă, ancoraţi în realităţile domeniului, şi nu cei care vin, cumpără şi-apoi... reformează după cum le dictează interesele. Poate n-ar fi lipsită de interes nici experienţa celor care au lucrat pe alte meleaguri şi ştiu de-acum ce înseamnă să preţuieşti fiecare palmă de pământ şi cu câtă seriozitate şi responsabilitate priveşte statul agricultorul şi agricultura. Şi nici cea a celor care au dovedit că doar prin unire, asociere, cooperare se pot depăşi greutăţi şi învinge mentalităţi. Cu alte cuvinte, ne trebuie modele şi lideri. Oare avem? Iată, aşadar, ce ne lipseşte şi, până la urmă, ce-ar trebui să facem să ne fie bine.

Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 17, 1-15 SEPTEMBRIE 2010

֩ Comentarii