Imprimati articolul

EDITORIAL - ...Străin printre străini

,,Cine Dumnezeu mai sunt şi ăştia ce bat prin porţi?“ – am auzit întrebându-se o femeie, cu ceva vreme în urmă, într-un sat de prin părţile Moldovei. Curând aveam să aflu că era vorba despre... iscoadele unui italian interesat de pământul oamenilor de prin părţile locului. Oricât de mult şi dacă se poate, cât mai ieftin. Nu conta cât avea omul, important era să-l vândă, iar solii acestuia aveau grijă să-l convingă.

Unii, hârşiţi de ani şi greutăţi, cedau uşor. Alţii, mai cu dragoste de pământ şi cu încă multă forţă de a-l face să rodească, se tânguiau parcă necăjiţi că n-au luat ei iniţiativa strângerii pământului şi cultivării lui în folosul tuturor, până la urmă. Dar era cam târziu acum, asta pentru că majoritatea obişnuieşte să ia în calcul doar ziua de mâine.

Episodul la care am participat absolut întâmplător nu este singular, din păcate. În mai toată ţara imense suprafeţe s-au vândut străinilor, practic, altor state. Până la urmă nu contează cine lucrează pământul, de interes trebuie să fie al cui proprietar este. Din străbuni se ştie că patria ţi-e cea pe al cărei pământ calci. Mă întreb, peste ceva ani pe-al cui pământ vom mai călca? Iar noi, NOI, ai cui vom mai fi? Pentru că „fără pământ – spunea cineva – voi fi străin printre străini“.

Nu pot înţelege ignoranţa decidenţilor faţă de cel mai de preţ mijloc de producţie pentru care străbunii noştri şi-au dat sângele şi viaţa chiar. Fără îndoială că pământul trebuie valorificat, dar pentru a obţine producţie agricolă, şi nu vândut. Poate că ar fi fost mai de interes politici menite a stimula pe-ai noştri să concentreze suprafeţele agricole în exploataţii mari, eficiente, şi nu pe alţii de oriunde, ce n-au mai încăput prin propriile ogrăzi, să înşface palmă cu palmă din pământul ţării. Cu siguranţă azi n-am mai fi pus pe mese bucatele altora de-ar fi fost să fie cum gândim. Unii.

Din păcate, procesul la care fac referire continuă. Ţăranii, tot mai vlăguiţi de griji, săraci şi ameninţaţi parcă înadins cu amenzi pentru „nerespectarea bunelor practici agricole“, vând cu lacrimi în ochi, fredonând parcă pentru sine fragmente din textul cântecului „Casa părintească nu se vinde“. Şi vând pe mai nimic. Iar cei ce făcut-o încă speră ca statul, „tăticul“ tuturor, să ia în grijă ce ei nu pot îngriji. Ar fi, oricum, o idee mai sănătoasă decât cea practicată acum şi până acum. Pentru că „ar rămâne al nost’ ce-i al nost“, cum ar spune ardeleanul.

Să nu uităm că pământul rămâne resursa esenţială fără de care agricultorul nu-şi poate exercita meseria, iar cei din jurul lui nu-şi au asigurată existenţa. Apoi, o agricultură bine organizată poate pune în mişcare mai toată economia, cu consecinţe benefice asupra sănătăţii şi educaţiei populaţiei. Dar cui îi pasă? Mitul proprietăţii private, fondat pe ideea că pământul asigură continuitatea şi perenitatea, ar putea fi distrus prin acţiunea noastră, aş îndrăzni să spun, inconştientă.

Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.7, 1-15 APRILIE 2011

֩ Comentarii