Imprimati articolul

EDITORIAL - Toporul, bată-l vina!

Am ajuns cu ceva vreme în urmă într-un sat de la poalele unui deal cândva împădurit. Ce-i drept, mai erau câțiva arbori care parcă se încăpățânau să țină piept muntelui dezgolit ce abia se zărea prin ceață. Am oprit în dreptul unei case ce părea mai îngrijită și bine așezată în spațiul pe care încerc să mi-l imaginez cu mai mulți ani în urmă. Nici acum nu arată rău, dacă te limitezi la a privi doar la câteva zeci de metri împrejur.

Intru în vorbă cu proprietarul casei. De fapt, administratorul unei modeste pensiuni, ce s-a dorit „trei margarete“, într-un spațiu feeric la vremea ridicării sale din temelii. Este și-acum la fel cotată, dar prea puțini trecători mai poposesc în locul care nu-ți mai oferă nimic în afară de ospitalitatea gazdei.

Întreb de ce atâta liniște și puțină lume acum într-un astfel de loc. Îmi explică, pe un ton care dezvăluie tristețe și dezamăgire, că pe la începutul anilor ’90, când și-a început mica afacere, zona era superbă, cu păduri seculare și pajiști de o frumusețe rară. Pârâul din preajmă, cu apă precum cristalul, dădea la rându-i o notă în plus de prospețime zonei. Totul atrăgea ca un magnet pe cei care își doreau o ieșire vara la iarbă verde sau iarna la săniuș.

Asta până prin 2000-2002, când locul turiștilor a fost luat de muncitorii forestieri și șoferii de pe mașinile care transportau zi și noapte lemne. Liniștea de până atunci, străpunsă doar de ciripitul păsărilor și uneori de glasul copiilor ce se jucau pe iarba crudă, a fost înlocuită de... trosnetul topoarelor, zumzetul drujbelor și huruitul motoarelor, toate angajate în măreața operă de devastare irațională a codrului despre care ne place să susținem că e „frate cu românul“. Român care însă n-a catadicsit să-l apere de securea rău-făcătorilor. 

Așa se face că totul a devenit dezolant. Pajiștea, frământată de roțile zecilor de mașinării ce târau, parcă împotriva voinței lor, uriașii bușteni din pădure, seamănă mai degrabă a tărâm selenar. Pe vadul pârâului curge parcă lacrimile dealului dezgolit, gata la rându-i să plece la vale după aurul verde pierdut. În urmă, un tărâm jefuit, pierdut. O imagine apocaliptică ce te face mai degrabă să fugi, nu să vii. „Cum să nu fii trist și dezamăgit când știi ce-a fost și vezi ce e?!“ se întreabă omul cu pensiunea.

Am plecat de-a dreptul bulversat. Îmi treceau prin minte alte și alte asemenea păduri căzute pradă topoarelor afaceriștilor de tot neamul. „Toporul, bată-l vina!“ zice omul. Unealta cu pricina era obsesiv pomenită în context ca simbol al răului creat zonei și nu numai.

Ce pradă ușoară a devenit România! Se fură, cu acte-n regulă, cât se poate și de peste tot. În vreme ce alții își protejează mediul, pădurile, aceiași ne alterează spațiul și ne jefuiesc codrii. E tragedie!

Suntem în Luna pădurii, perioadă în care se desfășoară acțiuni de împădurire. Oare de câte decenii va fi nevoie să refacem ceea ce unii, sub oblăduirea diriguitorilor țării, au distrus în doar câțiva ani? Este, fără îndoială, o întrebare căreia nu cred că-i poate da cineva răspuns. Cel puțin acum. Mă întreb totuși, va răspunde cineva pentru tot acest jaf? La asta chiar aștept un răspuns.

Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 6, 16-31 MARTIE 2012

֩ Comentarii