Imprimati articolul

Floarea prosperităţii – Bujorul

Plantă perenă, floare naţională în China, simbol al prosperităţii şi onoarei, bujorul (Paeonia officinalis) este originar din Europa, Asia şi America. Dezvoltă o tufă bogată, cu talie diversă, în funcţie de soi, cu rădăcini bine dezvoltate şi flori mari, bicolore sau simple, albe, roşii, roz, purpurii, care înfloresc din mai şi până în august, chiar şi mai târziu uneori, în funcţie de subspecii, varietăţi şi soi.

Soiuri

Cele mai extinse în cultură, cel puţin în România, sunt: soiuri cu flori roz - Fleur de pêcher (precoce), M-me Boulanger (tardiv), Sarah Bernhardt (tardiv), Alex Fleming (precoce), Shirley Temple (precoce), Reine Hortense (semitimpuriu), Edulis Superba (semitimpuriu); cu flori roşii - Adolphe Rousseau (semitimpuriu), General Mac Mahon (semitimpuriu); cu flori albe - Marie Lemoine (tardiv).

Condiţii de climă şi sol

Bujorul este iubitor de soare, foarte rar agreează semiumbra, preferă soluri bogate în substanţe nutritive, motiv pentru care, toamna, este bine să fie ajutat cu gunoi de grajd bine fermentat. Are nevoie de apă, pe care este bine s-o primească pe tot parcursul vegetaţiei, dar mai cu seamă în lunile iulie-august, când se formează mugurii incipienţi florali pentru anul următor.

Înmulţirea

Bujorul se înmulţeşte prin divizarea tufei: se scoate planta-mamă din pământ cu o cazma, se fragmentează cu mâna în 3-6 bucăţi, astfel încât fiecare să posede cel puţin 2-3 lăstari, de maximum 10 cm, cu rădăcini groase şi muguri bine dezvoltaţi. Scoaterea plantei-mamă şi replantarea se fac în septembrie, dar nu mai târziu, fiindcă se compromite înflorirea pe următorii doi ani. Porţiunile fragmentare se plantează la o adâncime de 5-6 cm, la 40-70 cm între plante pe rând şi la 70-100 cm între rânduri. Bujorul este extrem de sensibil la transplantare. O plantă nu trebuie supusă divizării mai des de 8-10 ani, iar după plantare se udă abundent.

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 11, 1-15 IUNIE 2012

֩ Comentarii