Vremuri de restrişte, vremuri de bejenie

Parcă am fi blestemaţi să trecem iarăşi, pentru a nu ştiu câta oară în istoria neamului, prin crize, războaie, secete, mişcări sociale şi alte fenomene ce ne-au întors de fiecare dată din drum, chiar de-a fost el cu povârnişuri ori mai aşezat. Se pare însă că nimic nu e întâmplător. Cineva acolo sus orânduieşte astfel lucrurile încât totul sau aproape totul ne e potrivnic. Nu încape îndoială că, aşa cum se mai spune când ne merge rău, ne-am cam făcut-o cu propria mână. Adică am fost mai puţin raţionali în momentele-cheie ale existenţei noastre. Şi, se mai spune, o minte sănătoasă ar gândi de trei ori înainte să taie o dată.

Aşa se face că nimic nu merge. Şi asta nu doar de douăzeci de ani, fiindcă mai întotdeauna parcă ne-am dorit mai mult slugi la porţile străinătăţii, cu capul plecat, decât demni, cu fruntea sus, pieptul în faţă şi umerii înapoi. Ca un adevărat român... de viţă. Poate că fac excepţie câţiva ani de dinainte de ’89. Prea puţini însă ca să fi putut deveni asemenea naţiilor pe care le elogiem atunci când trebuie să vorbim de rigurozitate, seriozitate şi, de ce nu, de patriotism.   Patriotism! Ce vorbă mare pentru vremurile de azi! Pentru vremurile în care, sub masca globalizării, uităm de baştini, de neam şi chiar de cei care ne-au dat viaţă, gonind pe aiurea, slugărind printre străini.

Trăim vremuri de restrişte, vremuri în care totul devine mai scump, pentru că resursele scad, iar nevoile sunt tot mai mari. În astfel de perioade „se strânge punga“, adică se cheltuie mai puţin. Un bun gospodar însă gândeşte mereu la ziua de mâine: cheltuie mereu, dar întotdeauna cumpătat, aşa cum poate ar fi trebuit s-o facă guvernele de multă vreme. Cu siguranţă, mult mediatizata criză am fi depăşit-o mult mai repede şi mai uşor. Dar, cum spuneam, ne-am făcut-o cu mâna noastră. Sau ne-au făcut-o cu mâna lor. Cine plăteşte pentru nevredniciile inşilor? În niciun caz cei care-au ajuns bogătaşii naţiei peste noapte pe banii statului, până la urmă pe banii strânşi cu mare trudă de fiecare dintre noi.

Vremurile trec şi cine ştie câţi ani ne vor mai trebui până va fi să revenim la ceea ce-am fost şi, de ce nu, mai mult decât atât?! Câtă vreme ne va trebui până să vedem economia ţării „duduind“? Ori o agricultură performantă precum cea de prin alte părţi despre care ne place să vorbim? Sau măcar la nivelul anilor ’80, cel puţin sub aspectul suprafeţelor cultivate?   Greu! Greu pentru că, sub aceeaşi mască a globalizării, mai că ajungem să nu mai călcăm pe pământ românesc, tinerii îşi părăsesc familiile, locurile de baştină, ţara, devenind sclavi pe plantaţiile străinilor. Intelectuali de mare valoare îşi caută rosturile prin alte locuri în lume, în vreme ce ţara este mai degrabă guvernată de... supraveghetori internaţionali ce n-au nicicum dorinţa de a ne fi mai bine nouă decât lor. Şi, uite-aşa, vremurilor de restrişte li se adaugă inevitabil cele de bejenie.

Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 10, 16-31 MAI 2011

copyright lumeasatului.ro