Andive ecologice - O raritate ce poate fi găsită doar la Gherăeşti

Mai e puţin şi se împlinesc 100 de ani de când urmăm şi noi exemplul ţărilor vestice din Europa, unde andiva este deosebit de apreciată pentru aportul său nutritiv, „păpuşa“ fiind folosită mai ales sub formă de salată, dar şi de alte mâncăruri, iar rădăcina pentru prepararea surogatului de cafea. Seminţele au fost aduse de un belgian aflat la conducerea Fabricii de zahăr din Roman, iar sătenii din Gherăeşti, comună aflată în apropierea oraşului, au fost printre primii şi se pare şi ultimii care au cultivat andive în ţara noastră. Fiecare din ei mai seamănă câteva sute de metri în gospodărie, de pe care recoltează rădăcinile pe care apoi le pun la forţare în adăposturi ridicate special. Munca este de Sisif, dar se pare că şi răsplata este pe măsură, dovadă că cei câţiva cultivatori gherăeşteni trăiesc destul de bine de pe urma acestor suprafeţe atât de mici!

La îndemnul lui Nelu Ceauşescu, la Staţiunea Legumicolă de la Bacău s-au creat soiuri, s-a făcut şi ameliorare, iar pentru ILF-uri se crease un sistem de forţare în lăzi. Însă după Revoluţie, toate au fost abandonate. Cei care mai cultivă astăzi andive în ţara noastră nu ştiu nici măcar ce soi îngroapă an de an în pământ, iar spaţiul care deservea odată procesul de forţare industrială a andivelor a rămas acum o simplă magazie.

Secrete păstrate cu sfinţenie

Iosefina Blaj ne este recomandată drept cea mai pricepută în obţinerea andivelor la Gherăeşti. Are ea un secret al ei moştenit de la părinţi şi nu-l dezvăluie pentru nimic. E considerată etalon în comună: când dă ea foc la bordeie, toţi ceilalţi o urmează. De la ea aflăm că gherăeştenii îşi produc singuri sămânţa din vechile soiuri pe care le-au moştenit de la părinţi. Cel cultivat pare să fie Bacău 3, un soi obţinut la Staţiunea Legumicolă de la Bacău, dar nimeni nu ştie sigur dacă e chiar aşa. Pentru ei e important că îl cultivă de ani buni şi îi stăpânesc tehnologia. Noii hibrizi aduşi din afară sunt mult mai performanţi şi le-ar aduce un randament şi mai bun al producţiilor. Dar sămânţa este scumpă şi, în plus, le e teamă de nou. Cultura este una grea şi chiar şi la soiul pe care îl cunosc dintotdeauna mai dau greş uneori, mai ales atunci când vine vorba de forţare.

O muncă de Sisif

La sfârşitul lui aprilie, începutul lui mai andivele se seamănă în câmp ca şi morcovul, apoi se răresc şi se prăşesc. Toate lucrările se fac manual pentru că, dacă mugurele vegetativ este atins, rădăcina este compromisă. De teamă, femeia face toate lucrările singură şi doar atunci când nu sunt riscuri mai angajează câte un zilier. Nu face absolut niciun tratament, doar fertilizează pământul cu îngrăşământ natural şi ţine toate lucrările din scurt. De la sfârşitul lui august şi până în noiembrie recoltează rădăcinile. Dar munca cea mai grea abia acum începe. Ele trebuie stratificate vertical în şanţuri peste care se pun straturi de mraniţă. An de an, femeia ridică deasupra lor bordeie prevăzute cu guri de aerisire. Zi de zi, cu trei săptămâni înainte să iasă pe piaţă, în sobele improvizate în bordeie se aprinde focul, astfel încât temperatura să fie constant între 18-20°C.

Din decembrie şi până în martie ele sunt scoase eşalonat, şterse de pământ, învelite în nailon şi transportate tocmai în pieţele din Bucureşti. Apoi în piaţă le ţine în cutii capitonate cu hârtie de sac pentru că la temperaturi prea scăzute sau prea ridicate ele se pot deprecia uşor. Înainte aveau abonaţi în Roman, Neamţ, Bacău. Era un sistem civilizat de lucru care astăzi se mai practică doar în legumicultura ecologică, dar care, din păcate, la andivele noastre nu mai funcţionează. Asta deşi, an de an, bucureştenii le aşteaptă cu mare interes apariţia pe piaţă. Aici se vând în mod special, la preţuri destul de mari, dar parcă încă mici faţă de cele practicate la andivele aduse din import, produse industrial şi fără niciun gust. Vom reveni cu aspecte ce ţin de rentabilitatea acestei culturi într-unul din numerele viitoare.

Valentina ŞOIMU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 8, 16-30 APRILIE 2011