EDITORIAL - Şi totuşi, mămăliga explodează

M-a sunat un prieten ce trăieşte doar aşteptând, repet, doar aşteptând, schimbarea, de ani de zile, fără să facă mare lucru ci doar citind, scriind şi având grijă de pisicile lui multe şi mute, martore zilnice la zbaterea lui intelectuală. M-a anunţat, cu o bucurie nedisimulată în glas că, totuşi, mămăliga explodează. Ştiam la ce se referă, sufletul meu vibra pe ascuns la veştile care veneau din stradă. De ce pe ascuns? Păi, nu vă spun o noutate, mi-este frică să mă mai bucur, nu ştiţi vorba aceea, „schimbarea şefilor, bucuria nebunilor“?! La vârsta pe care o am, mă conduc după vorbele vechi care îşi arată, veac de veac, valabilitatea. Şi-apoi, m-am bucurat aşa de câteva ori în viaţă şi la ce mi-a folosit?

Nu mi-au ieşit niciodată din cap momentele acelea când a murit Gheorghiu-Dej şi deja era gata, primul din coada comuniştilor la sicriu, tânărul Ceauşescu să ne bucure cu idealurile socialismului multilateral dezvoltat. Dacă închid ochii îl şi văd pe tânărul prim secretar la televizorul acela alb-negru pe care-l cumpărase mama în rate. Ne adunasem ciopor de ţărani pe lângă câte un difuzor sau televizor şi ne bucuram de măreţia zorilor ce se arătau românilor mâncători de mămăligă.

Trec în revistă: m-au făcut pionier rapid, mare bucurie pe mine, m-au făcut utecist, a mai mare cinste a copilului de la ţară fruntaş la învăţătură şi, nu în cele din urmă, m-au făcut comunist, realizarea realizărilor! Tot timpul eram sfătuită să am răbdare. Acum avem de plătit datoriile externe, mai apoi de dezvoltat cooperativa agricolă, mai avem de ridicat ţara din ruina în care era până în comunism etc. Când am băut prima apă de la pompa din curte parcă îl apucasem pe Noroc de picior.

Şi totuşi ceva nu mergea! Când am împlinit 18 ani, mi-am făcut socoteala, nu aveam decât hainele de pe mine şi o grămadă de visuri. Vreo 2-3 s-au împlinit, în anii următori, doar pe jumătate, celelalte mi le-am ascuns în sufletu-mi rănit.

Copil de la ţară, dintr-o familie cu 9 fraţi la fel de bogaţi ca şi mine, lucru pe care l-am mai aflat o dată din jurnalul pe care mi-l ţineau cei care îmi contorizau anii – se numea dosar, în caz că aţi uitat – am descoperit, după aceea, când am devenit jurnalist, că niciodată nu voi şti adevărul adevărat şi că libertatea mea are şireturile legate de ale celorlalţi visători ca şi mine, bolnavi de bucuria de a trăi din dorinţe neîmplinite, până la urmă. Şi totuşi, în 1989 ne-am ridicat de pe jos direct din mămăliga explodată; şi din nou ne-am bucurat, uitucii dracului ce suntem… „bucuria nebunilor“, vă ziceam! Iar şi iar, profitându-se de viaţa mea, am fost sfătuită să am răbdare. M-am lepădat de socialism şi m-am întors la Dumnezeu.

M-am bucurat ce m-am bucurat, până m-am trezit iar pe jos cu şireturile legate de şireturile celor ca mine. Dumnezeu m-a uitat în purgatoriu, mă întreb?! Îmi fac din nou socoteala, am 50 şi ceva de ani, hainele de pe mine şi o grămadă de idealuri neatinse. Nu mai am nici răbdare!

Mai am câţiva ani şi mor, mai puţin din câţi am socotit eu că voi atinge şi nici nu ştiu când am trăit; am aşteptat toată viaţa, muncind disciplinat şi creator, să mă bucur de roadele muncii mele. De ce l-aş mai crede pe prietenul meu care m-a sunat să mă anunţe că, totuşi, mămăliga poate exploda? Revoluţiile nu sunt la revoluţionari, ei doar se bucură din când în când de ele până când, împiedicaţi precum caii pe islaz, se risipesc pe jos acolo unde istoria îi aşterne în calea celor care pun la cale schimbările.

Punem de mămăligă! Apa de mămăligă dă în fiert, observă românul! Punem mălaiul! Mestecăm cu făcăleţul! Răsturnăm mămăliga! Cei neatenţi se frig! A doua zi, mămăliga rece nu mai explodează!

Vasilica Ghiţă Ene
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2012