Imprimati articolul

Locuitorii Deltei, condamnaţi la sărăcie

„Viaţa în Deltă este foarte grea. E mizerabilă. Vă rog să veniţi la mine acasă, vă duc şi la pescarii din comună, ca să vedeţi ce condiţii de viaţă există aici. O să vă duc şi la un senator şi la construcţiile unor turişti, să vedeţi ce vile au ei. Să vedeţi maşinile şi şalupele lor. Noi, pescarii, nu avem, pentru că suntem săraci“, ni s-a confesat Mircea Gladiadi, pescar pensionar, unul dintre cei 700 de locuitori din Sf. Gheorghe (Tulcea), pe care l-am întâlnit la Dispensarul comunal.

Şi am pornit spre casa interlocutorului nostru... Pe drum am văzut într-adevăr câteva vile cochete, dar majoritatea locuinţelor sunt modeste. Am ajuns. Am intrat în curte. Multă verdeaţă şi răcoare. O casă tradiţională veche, modestă, construită de socrul lui. În ciuda sărăciei care nu se ascunde ochiului, totul era curat şi îngrijit.

„Mi-aş fi dorit să fac o casă măcar la Tulcea, unde locuiesc copiii mei. Dar nu am putut, pentru că nu am avut bani. Unul lucrează la Pompieri şi stă în gazdă. Celălalt e la Poliţia de Frontieră şi a izbutit să-şi cumpere o căsuţă“, ne-a mărturisit fostul pescar.

Surse reduse de venit

Când se iveşte ocazia, Mircea Gladiadi face cărăuşie. Aşteaptă oamenii în port şi le duce bagajele până unde au nevoie.

Pe lângă caii care îi asigură parţial existenţa şi pe care îi foloseşte inclusiv la arat, mai creşte 20 de vaci. O parte din lapte este consumat sau vândut ca atare, iar din cealaltă parte obţine brânză, pe care o consumă în familie sau, poate, o vinde.

Păşunile aparţin Consiliului Judeţean Tulcea, iar contravaloarea utilizării lor este suportată de APIA, prin subvenţii.

Înainte de 1990 a lucrat ca mecanic de utilaj terasier la un complex comercial. După ce a devenit şomer, a desfăşurat diferite activităţi în comuna natală. Practică şi pescuitul familial.

„Dacă nu creşti câteva animale şi nu pescuieşti, aici nu ai din ce trăi. Vara mai câştigăm din turism, dar nu prea mult, pentru că se face doar circa o lună şi jumătate. Cazarea şi masa la casă pescărească nu depăşeşte 70-80 de lei/zi. Dacă vin turişti la mine în această vară, o să am ceva bani pentru la iarnă. Dacă nu, trebuie să mă mulţumesc cu ce am“ – a afirmat bătrânul.

Braconajul, doar o poveste?

I-am comunicat interlocutorului nostru că presa a scris despre braconajul practicat în Deltă de localnici. M-a privit lung şi a zâmbit.

„Ce se vorbeşte de braconaj nu este adevărat. Dacă eram braconieri câştigam alţi bani, aveam case mai frumoase şi nu ne mai chinuiam. Suntem o localitate săracă. Cândva, aici erau 2.000 de oameni. Acum am ajuns la numai 700. Practic, braconajul nu este posibil din cauza controalelor permanente, efectuate de Garda Naţională de Mediu, de Jandarmerie, de Poliţie, de ecologişti şi de alte instituţii“ – a spus Gladiadi.

În opinia sa, niciunul dintre oamenii din comună nu are vilă. Noile construcţii impozante aparţin numai turiştilor care s-au îndrăgostit de aceste meleaguri. Potrivit pescarului din Sf. Gheorghe, dintre localnici vreo 200 sunt pescari cu şcoală de specialitate şi toţi au autorizaţii pentru pescuit. Cea mai mare cantitate de peşte recoltat ajunge la cherhana, prin contract. Însă unii vând o parte din surplusul de peşte către turişti cu 3 lei/kg, faţă de 1 leu/kg, cât primesc la baza de colectare.

Mai pescuiesc şi sătenii care lucrează în diferite activităţi şi pensionarii. Aceştia au permis sezonier, cu cotă mai mică de peşte.

„Or mai fi acolo doi-trei braconieri, cine ştie, dar nu contează, pentru că pescuiesc numai cantităţi foarte mici de peşte. Chiar dacă nu au posibilitatea să achite permisul de pescuit, şi ei trebuie să trăiască“ – a apreciat interlocutorul nostru.

Drepturi pierdute

Bătrânul pescar a adăugat că, după Revoluţie, guvernatorul Deltei a dat ţăranilor câte 4 ha de teren, ca să facă agricultură. De asemenea, localnicii au mai primit şi două scule profesionale, ca să pescuiască, în zone prestabilite, cu permis gratuit de la Consiliul Judeţean Tulcea.

„Puteam să prind 5-6 kilograme de peşte pe zi, în mod legal. Dacă prindeam mai mult îl vindeam la cherhana şi aveam cu ce să cumpăr pâine. Însă, în urmă cu doi ani, ni s-a luat dreptul de a mai pescui cu scule profesionale şi nu ni s-au mai dat nici permise. Ce ne facem? Murim de foame? Eu sunt pensionar şi mai sunt şi bolnav. Din ce să trăiesc? Înseamnă că trebuie să mă duc şi să fur peştele care îmi asigură existenţa“, a spus Gladiadi, parcă mai mult pentru sine.

Menţionăm că, de curând, a fost aprobată o lege care, după promulgare, permite din nou utilizarea a două unelte tradiţionale, vintirul şi setca. Acelaşi act normativ reglementează şi pescuitul comercial, care constituie sursa principală de venit pentru majoritatea localnicilor.

Traian Dobre
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 18, 16-30 SEPTEMBRIE 2012

֩ Comentarii