Imprimati articolul

Mai bine asistat social, decât mic producător?!

Cu mâinile negre de la smulsul usturoiului, picioarele goale şi pielea tăbăcită de arşiţa pe care vara o îndură şi câte 14 ore pe zi, ai zice că proprietarul Fermei „Gulia“, aşa cum îi place lui să o numească, e un simplu zilier pe o tarla. Când îl auzi însă rostind în dulcele grai moldovenesc primele cuvinte te mustră conştiinţa la gândul că te-ai şi grăbit să-l etichetezi.

Pavel Ioan vorbeşte despre legumicultură ca un profesionist şi nu-i deloc greu să-ţi dai seama că meseria cu care se îndeletniceşte nu e doar rodul experienţei moştenite din bătrâni, ci undeva în traiectoria sa el s-a întâlnit cu cărţile de specialitate. Vorbeşte despre înmulţirea vegetativă şi incubaţia dăunătorilor cu o naturaleţe ieşită din comun, convins fiind de demult că „o fi practica mama învăţăturii, dar sora ei e teoria, fără de care nu poţi să faci nici măcar un tratament elementar.“

Până să se apuce de agricultură, Pavel Ioan a lucrat ca mecanic la fostul SMA Tg. Bujor. Rămas fără lucru, nu putea să îşi irosească zilele stând în aştepta­rea pensiei, aşa că s-a apucat de legumicultură. Pentru că i-a fost teamă să arunce cu banii pe câmp înainte să capete ceva experienţă, micul producător a lucrat mai întâi într-o fermă de legume ce aparţinea de IAS Galaţi. „90 % din această meserie se fură, spune el, restul se învaţă din greşeli.“ Şi, aruncând o privire la culturile micului producător, îţi dai seama că nu e vorba de obişnuita fermă de semisubzistenţă întreţinută după ureche, ci de o treabă făcută inginereşte. Iar felul în care arată acestea spune mai mult decât o mie de cuvinte.

Tomate şi usturoi, în locul vestitelor vii ale Bujorului

În urmă cu 14 ani au început să cultive pe dealurile Bujorului ceapă şi usturoi, dar în 2003 seceta i-a gonit. Astăzi, pe malul unui râu, la ieşire din Tg. Bujor, familia Pavel deţine o jumătate de hectar de pământ: pe 1.000 de metri a ridicat trei solarii unde cultivă în special tomate, iar pe restul, în câmp, cultivă usturoi în principal, dar şi fasole. „Am putea face rost de mai mult pământ, dar în doi atâta putem să muncim“, ne spune micul întreprinzător.

Totul e ca la carte, soiurile sunt alese în aşa fel încât recoltatul să aibă loc eşalonat.
În ceea ce priveşte usturoiul, Pavel Ioan este cel mai cunoscut producător din zonă: nu are usturoi cât are comandă. A ales această cultură pentru că, deşi se întinde pe doi ani, este una comodă şi se vinde la un preţ acceptabil.

În solar, cultura de bază o reprezintă tomatele, dar pe o suprafaţă mai mică cultivă ardei gras şi castraveţi, după care urmează ardeiul iute, care se cere mai bine toamna. Toate îşi primesc porţia de apă printr-un sistem de irigaţie prin picurare făcut chiar de mâinile fostului mecanic. „Am o pompă de Rabă, o improvizaţie pe care o antrenez cu un motoraş electric“, ne spune producătorul. „Apa ajunge astfel în bazin, unde este filtrată şi lăsată să se sedimenteze, pentru că, fiind din pârâu, nu e tot timpul curată. După care îi dau drumul pe instalaţia prin picurare pe care am făcut-o tot singur şi o dirijez acolo unde trebuie.“

O oază înconjurată de pârloagă

Soţii Pavel au luat pământul de la nişte bătrâni, orientându-se după faptul că în imediata apropiere curge permanent „gârla“. Ei nu-l mai puteau munci şi era lăsat pârloagă, aşa cum de altfel se întâmplă cât vezi cu ochii de jur-împre­jurul oazei de verdeaţă a micului pro­du­cător. Asta deşi, în ţară, puţine localităţi mai sunt înconjurate de două ape curgătoare, Chineja şi Buzenchi, aşa cum se întâmplă la Tg. Bujor.

Din spusele producătorului, mulţi dintre proprietarii din jur sunt însă oameni tineri care stau cu mâna întinsă la primărie pentru ajutorul social „Pe mine mă afectează mult pârloaga din jur, dar ce să faci dacă unora nu le place munca? Aici are loc incubaţia, practic se înmulţesc cei mai mulţi dăunători, după care vin şi mănâncă la mine în grădină unde e curat şi prăşit. În afară de doi, trei care mai producem ceva, şi ne mai consultăm între noi, aici e o şleahtă de puturoşi. Cum poţi să nu-i numeşti altfel când lasă terenul de lângă apă pârloagă?“ – se întreabă producătorul.

Tot ce face e pe cont propriu, nu are cine să-l îndrume, deşi a văzut la televizor că în ultima vreme se tot bate moneda pe asociere. „E foarte bună ideea, dar eu nu prea am cu cine. M-am asociat doar cu soţia, deocamdată!“

Dar adevărul este că nici nu s-a găsit cineva care să-i organizeze. „Eu nici nu am timp pentru că trebuie să produc, ar trebui cineva de la nivelul primăriei să vină să ne îndrume, să ne coordoneze, să ne ajute să ne asociem ca să putem ieşi pe piaţă mai uşor.“ Dar nici nu vrea să se plângă pentru că, spune el, totul e să pui mâna să munceşti.

Răsplata pe măsura muncii

Pentru că ziua de muncă în zonă este foarte scumpă, şi în plus cine vine ca zilier nu pune suflet, Ioan Pavel şi soţia sa trag singuri la jug. „La legume nu e productivitate cum e la porumb, unde când te uiţi seara în urmă se vede rândul prăşit şi prin urmare merită să plăteşti un zilier“. De la sămânţă şi până încheie recoltatul cei doi au grijă de fiecare plantă ca de un copil: polenizează artificial, leagă, copilesc, aerisesc, irigă. „Planta simte că o iubeşti şi te răsplăteşte pe măsură“, ne spune doamna Pavel.

Toate lucrările se fac manual. La plantat folosesc bălegar de oaie pe care îl cară cu singura lor dotare tehnică, un tractoraş vechi. La usturoi fac două trata­mente pe an, iar la tomate doar la începutul fructificării fac 2-3 tratamente, în special cu sulfat de cupru. În rest au mare grijă la aerisirea solariilor. „ Nu vrem să otrăvim culturile, pentru că de aici mâncăm şi noi“, spunea Ioan Pavel.

În final obţin la tomate în jur de 7 kg pe plantă, dar, scăzând autoconsumul, rămân ceea 5 kg care la 1.500 de fire plantate pe cei 1.000 mp înseamnă cca 7.500 de kg, valorificate la un preţ mediu de 2 lei/kg. Domnul Pavel îşi transportă şi vinde singur producţia în târgurile comunale. Nu-şi permite să piardă timpul în pieţe, motiv pentru care preferă valorificarea en-gros. Câştigă atât cât să trăiască decent tot anul împreună cu soţia şi nu se pot plânge, având în vedere că aproape jumătate de an sunt în concediu.

Valentina ŞOIMU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.17, 1-15 SEPTEMBRIE 2011

֩ Comentarii