Imprimati articolul

Nemărginire Mica Atlantidă de la Plăieţu

Apă. Multă şi adâncă. Tăcută, netulburată decât arar, foarte arar, de monstrul metalic, care se încumetă să o traverseze. Şi muntele… Solitar în nemărginire. Culmi, care parcă ating cerul. Şi coame stinghere, nedumerite. Undeva, în deschizătura îngustă a unei porţi, cât lama unui cuţit de îngustă, apare o bătrână. Parcă a coborât din înalturi. Parcă s-a ridicat din apă. Dacă n-aş şti că imaginile acestea sunt rupte dintr-o lume reală, aş crede că ele sunt desprinse, furate chiar, dintr-un Eden nepalpabil şi inexistent. Atât sunt de bizare şi frumoase în egală măsură.

De-o parte, piscurile de munte: sălbatice, înalte, semeţe, pe culmile cărora zăpada râde încă alb, zglobiu, vesel, ca un copil ghiduş şi neastâmpărat. De alta, lacul, cu apele lui verzi-albăstrui, liniştite, adânci, străbătute de cercuri concentrice. Cele două se întretaie, se pierd una într-alta, se pliază una după cealaltă şi amândouă după linia orizontului, care, în tot acest ambient, pare - e stranie afirmaţia, dar adevărată - relativă.  Vecinătatea muntelui cu apa este definitivă şi, aş zice eu, cel puţin deocamdată, totală. Nimic nu o strică, nici nu o schimbă, nici nu o alterează. Doar din când în când, arar, foarte arar, uneori numai de câteva ori pe an, o tulbură un balaur cu inimă de fier, care taie apele potolite, către piscurile singuratice din apropiere. El înghite, sistematic şi eficient, metru după metru, val după val, adânc după adânc. Dincolo de nemărginirea apei, cu bucurie, cu atenţie, cu răbdare, cu speranţe, aşteaptă cineva.

Pustiu

Drumul urcă şi coboară, când galeş, când zbuciumat, ca un suflet posedat. Copaci îl străjuiesc pe laturi. Case părăsite, dar încă în picioare, cu pereţi şi acoperiş, dar fără ferestre şi uşi, parcă te cheamă de pe de lături. Sunt mulţi ani de când nimeni nu le-a mai trecut pragul. Şi fundaţiile lor, solide, de piatră, din piatra muntelui, tânjesc după un stăpân. O fântână taie, la un moment dat, peretele masivului. Câteva icoane, o cruce de lemn, cununi de flori uscate, toate se văd pe marginile fântânii şi în spatele ei. Un căţel şi o pisică ce dau târcoale e un semn că aici stă cineva. O femeie în vârstă, care trebăluieşte prin curticică, se dă aproape, când aude pas de om şi zvon de glasuri.

Strămutarea

Pe aceste plaiuri uitate de timp şi de lume, aici, unde muntele e vecin cu apa ca nicăieri în altă parte, locuiesc, aproape neştiute de semeni, dar şi de autorităţi, şapte suflete. Unul mai năpăstuit decât altul, unul mai însingurat decât altul. Este satul Plăieţu din Prahova. Sau ce-a mai rămas din el, după ce pe locul lui s-a făcut barajul de acumulare de la Măneciu. În anii ‘80, cei peste 500 de locuitori ai satului au fost strămutaţi în comună, unde, prin grija partidului, se construiseră câteva blocuri de locuinţe. Betonul i-a speriat pe mulţi şi unii au refuzat apartamentele făcute de autorităţi, şi-au cumpărat terenuri, apoi cu ajutor de la CEC şi bancă, şi-au făcut câte o cămăruţă. Alţii s-au mutat la rude şi, în timp, au început construirea unor locuinţe proprii.

Mai rău decât dezrădăcinaţii

Dar a existat şi o a treia categorie: cea a oamenilor care n-au vrut să fie dezrădăcinaţi, care au plâns după terenurile lor molcome şi vălurite odinioară de lanuri de porumb şi livezi cu fructe, care au spus sus şi tare că ei nu pleacă de pe aceste locuri, fie ce-o fi! Ei vor să moară pe locurile unde au trăit. Şi n-au plecat. Doar când apele barajului au acoperit totul, şi-au mutat casele mai sus, pe munte, cu câţiva metri şi au continuat să-şi ducă viaţa acolo. Fără apă potabilă, fără gaze, fără telefon, fără curent electric.

Au găsit însă o rezolvare pentru toate: se încălzesc cu lemne, mâncarea o fac pe pirostrii, apă de spălat iau din lac şi de băut de la singura fântână rămasă în picioare în sat, după ce lacul le-a cuprins pe toate celelalte. Astfel, cea mai mare problemă a celor care locuiesc încă la Plăieţu nu e intrarea în NATO, în UE, nici alegerile locale şi parlamentare, care au fost şi care vor mai fi, nici sfârşitul lumii din 2012, nici încălzirea globală, nici norul de cenuşă venit la noi din Islanda, ci doar achiziţionarea de lumânări, sticle de lampă şi petrol. Despre telefon, nici nu poate fi vorba. Doar unii l-au văzut în viaţa lor. Cum casele, atâtea câte mai sunt locuite, căci multe au fost părăsite, sunt destul de departe unele de altele, cei şapte „magnifici“ statornici nu au, în serile lungi şi pustii, nici cu cine schimba o vorbă.

Ţesătoarea

Ca să-i mai treacă timpul, dar şi pentru a câştiga un bănuţ, bătrâna din poarta despre care vorbeam mai sus, Niculina Ştefan, în vârstă de 83 de ani (de fapt, aveam să aflu, mai toţi din Plăieţu, în afară de o copilă de nouă, zece ani, se situează în jurul vârstei de 80 de ani), ţese în război covoare şi carpete pentru cei care au nevoie de ele. Cea mai mare parte a muncii ei este destinată sătenilor de la Măneciu, cu care ia legătura ducându-se până acolo.

Mica Atlantidă

Sub luciul apei, liniştite şi reci, zace, ascunsă privirilor omeneşti, Mica Atlantidă  de la Plăieţu. Deşi satul nu mai figurează pe nicio hartă geografică, dacă cineva ar străpunge adâncurile în căutarea lui ar descoperi uliţele de odinioară, biserica, şcoala, cărămizile aşezate simetric la temelia caselor, drumul de fier, străbătut de „mocăniţă“, într-un colţ, stinghere, câteva morminte, multe rădăcini de copaci, rămase înţelenite în pământul transformat în beton, din care, uluitor, dau alte vlăstare, căutând lumina. Nici timpul, nici apa, aşa cum nici inginerii şi nici buldozeriştii nu au reuşit să distrugă în totalitate Plăieţu. Satul, peste care s-au scurs deopotrivă istoria, suferinţa, lacrimile, împotriva oricăror legi şi teorii ale firii, dăinuie.

Nina Marcu
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 16, 16-31 AUGUST 2010

֩ Comentarii