Imprimati articolul

O poveste de la sate

Titlul meu poate părea un nonsens! Până la urmă, toate poveştile par a fi venit din lumea satului, de lângă o gură de sobă. Povestea de azi o spun pentru cei cu putere de decizie aflaţi în miezul reconstrucţiei economiei pe care o poate susţine o ţară ca România, cu un rural încă semnificativ.

Ciobanul - Baci manager

Să vă povestesc deci despre nişte crescători de vite de pe un munte, astăzi l-am ales pe cel cu numele de Blana, din Bucegi, care se încăpăţânează să ducă mai departe o activitate ce pare că nu mai are căutare, cea de producători de brânză cu adevărat tradiţională şi pe care n-o găseşti în frigiderele consumatorilor de astfel de produse pentru că nu este învelită în ştaiful modern pe care economia de piaţă îl recomandă.

Doi, mai mereu, trei în perioadele mai fericite, şi patru cu „managerul“ lor cu tot, ciobani la repezeală şi cu sprijinul istoriei, baci atunci când sunt avansaţi la acest grad, pe merit şi fără pile, oamenii pe care i-am cunoscut într-o zi de vară, cresc pe 25 de hectare – până mai deunăzi, când o „tanti“, avocat de meserie din zonă, le-a ciupit 5 hectare dintre acestea cu sprijinul „dezinteresat“ al edilului din zonă – circa 35 de vaci frumoase ale sătenilor din partea asta de ţară.

Până aici, nimic neobişnuit! Pe mai toţi munţii României se întâmplă asta de s-a auzit şi în Europa, astfel cum s-ar fi pus la cale, cu bani europeni, subvenţionarea unei asemenea îndeletniciri?! Se plăteşte supravieţuirea, dacă ţăranul alege să supravieţuiască în acest fel. Pentru că să faci brânză numai pentru consumul propriu se cheamă supravieţuire.

Zonele defavorizate ale României, în lipsa coordonării în interesul poporului român, par şi chiar sunt fieful şmecherilor cu pământuri ce primesc subvenţii fără să aibă nicio vacă în dotare. Fac bani din subînchirieri, închirieri la cei care, spuneam mai înainte, se încăpăţânează să mulgă vacile pe orice vreme, sub cerul liber, pentru că nu au adăposturi serioase pentru animalele lor şi nu vor avea niciodată din „nevânzarea, necomercializarea“ corespunzătoare a brânzeturilor, de altfel extraordinare, pe care reuşesc să le producă crescătorii aici şi cu care statul român ar trebui să se mândrească.

Ajutorul... unde merge?

Controlul unei asemenea activităţi se impune nu numai prin declaraţii sforăitoare, ci şi prin declanşarea unui ajutor real pentru cei care se mai pricep să facă brânză bună, dar care ajunge să burduşească pungilor celor care şmecheresc o asemenea ocupaţie şi care duc în derizoriu numele şi renumele unei îndeletniciri istorice ca cea a crescătorului de animale din ţara noastră.

Pe cuvântul meu de jurnalist încercat că baciul-manager Sorin Chiţu, calificat de voie, de nevoie, ajutorul lui de baci Costică Bota cu care am stat de vorbă la vreme de făcut brânză şi urdă în stil tradiţional, pot fi surse serioase de politici agricole pe care statul român şi Ministerul Agriculturii să le generalizeze prin munţii României. Am câştiga nu numai dreptul la supravieţuire, ci şi la nemurire! Ce, nu merităm?!

Vasilica Ghiţă Ene
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.19, 1-15 OCTOMBRIE 2011

֩ Comentarii