Imprimati articolul

Personalităţi române în Transilvania medievală

Spuneam cu alt prilej că, treptat, în cursul secolelor XIII-XV, situaţia românilor transilvăneni se înrăutăţeşte. Înnobilarea ostaşilor care s-au distins prin vitejia lor în luptele împotriva turcilor, în loc să întărească elementul românesc, va duce la un rezultat contrar: se răpeşte neamului nostru, prin deznaţionalizare, elementele cele mai destoinice. Să amintim aici actul prin care Ludovic al II-lea dăruieşte căpitanilor Fiatu şi Racoviţă din Banat, înnobilându-i, o pădure ca recompensă „pentru serviciile militare aduse în luptele de graniţă cu turcii“. Aceştia, ca şi Iancu de Hunedoara şi fiii săi Ladislau şi Mateiaş, şi atâţia alţii trec la catolicism.

Unitatea de neam a românilor

Din aceeaşi familie a Corvineştilor a făcut parte şi Nicolae Olahul (românul), arhiepiscop de Strigonia şi cancelar al Ungariei. Nepot al regelui Mateiaş, Nicolae nu urmează precum celelalte neamuri ale sale cariera militară ci intră în mănăstire, ajungând în 1553 pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericeşti ungare – arhiepiscop de Strigonia. Înnobilat în 1558 de Ferdinand I, este numit patru ani mai târziu regent, adică locţiitor al suveranului la conducerea părţii din Ungaria neocupate de turci.

De la Nicolae Olahul ne-au rămas multe scrieri cu caracter istoric şi geografic. În lucrarea Hungaria, editată la Bruxelles, el descrie Transilvania, Banatul şi chiar Moldova şi Muntenia. Este prima dată când un român afirmă, în scris, unitatea de neam şi originea latină comună a muntenilor, moldovenilor şi transilvănenilor. Despre moldoveni afirmă că „se consideră mai generoşi şi mai viteji“ decât fraţii lor de peste Milcov.

La conducerea Transilvaniei

Un alt personaj însemnat de origine românească este şi Mihail Valahul sau Mihail Csáki, urmaş al unei familii româneşti de prin părţile Bihorului, înnobilată pentru merite militare cu titlul de cavaler.

Protopop de Crişana şi canonic de Alba-Iulia, în 1550 Mihail Valahul este numit secretar al reginei Isabella, văduva lui Ioan Zápolya, şi profesor al fiului acesteia. După moartea reginei şi suirea pe tron a lui Ioan-Sigismund este numit „locumtenens“ (locţiitor) al principatului Transilvaniei.

Să mai amintim printre românii care au jucat un rol însemnat în istoria Ungariei pe Gaspar Bekeš şi Stefan Mailath. Gaşpar Bekeš, „român neaoş din ţinutul Caraş-Severinului“, cum consemnează istoricul ungur A. Veress, a fost unul dintre executorii testamentari ai regelui Ioan Sigismund. În 1570 este trimis în solie la împăratul Maximilian al II-lea şi, cu sprijinul acestuia, încearcă să devină principe al Transilvaniei, după moartea fiului lui Ioan Zápolya. Este învins însă de un alt pretendent, Stefan Bathory, căruia mai târziu îi devine colaborator şi ajutor în războaie.

Stefan Mailath a asediat în 1531 în cetatea Mediaşului pe trimisul sultanului Alaisio Sritti, pe care l-a luat prizonier, decapitându-l mai târziu. Până la urmă el va avea aceeaşi soartă: fiind în slujba regelui Ferdinand, ajunge în conflict cu turcii, este asediat de trupele domnitorilor români în cetatea Făgăraşului la 1541, cade prizonier şi îşi va petrece restul zilelor în închisoarea Edi Kule (şapte turnuri) din Constantinopol.

Stelian Ciocoiu
LUMEA SATULUI NR.1, 1-15 IANUARIE 2011

֩ Comentarii