Imprimati articolul

Povara istoriei

Mă uit, din când în când, ca tot omul, la televizor.

Arareori, din pricină că aceste cumplite maşini „de spus noapte bună“ au devenit de la o vreme veritabile capcane ale prostituţiei culturale şi, evident, ale propagandei politice lipsite de orice scrupule.

Şi totuşi, pe ici pe acolo, se mai strecoară, mai scapă altfel spus, filme de excepţie, care, prin calitatea lor, întăresc regula obişnuitului de fiecare zi, tern, violent şi nu o dată înecat de opiumul pervertirii bunelor moravuri.

Aşadar, m-a ţinut lipit de micul ecran preţ de peste două ceasuri o reală capodoperă a genului. Adică a filmului politic.

„Frost-Nixon“ se cheamă pelicula cu pricina, o contrapunere a numelor celor două personalităţi ce se confruntă pe tema adevărului istoric despre cei care într-un moment anume dispun de viaţa omenirii.
Frost e doar un jurnalist care nu ştie şi nu vrea să-şi ţină gura. Pentru el, tăcerea semnifică, într-un anume fel, compromisul cu puterea ticăloşită.

Adevărul! Numai adevărul! Oricât de incomod, oricât de dureros, hronicul domniilor criminale trebuie să-l evoce întru asumarea răspunderii celor vinovaţi.

Presa versus puterea
Nixon e preşedintele. De fapt, în film, ex-preşedintele măturat cu făraşul din calea istoriei pentru fapte ce vizează deopotrivă alienarea mintală şi crima politică.
Afacerea „Watergate“ e doar picătura care umple paharul.
Izgonit aşadar de pe scena politică, fostul preşedinte, cel mai puternic om de pe planetă odinioară, lasă în urma sa noian de întrebări.

A fost vinovat omul, mai întâi, şi politicianul, nu în ultimul rând, pentru sfidarea legii şi a statului de drept?

Jurnalistul Frost, un teleast de succes, britanic pe deasupra, doreşte să pună reflectoarele pe adevăr.

Evident, nimic nu e lesne!
Până aici, o idee se impune totuşi!
Justiţia americană l-a judecat pe cel din frunte cu aceleaşi rigori ca şi pe omul de rând.
În sfârşit, filmul reface una dintre cele mai dure confruntări. Presa versus puterea.
Jocul e din cale-afară de periculos.
Interesele politice sunt mult prea mari, mult prea însemnate pentru a nu contura calea către adevăr.

Momentul adevărului
Şi totuşi, conştiinţa, chiar pătată, a omului politic cedează tirului de întrebări, probate de fapte, ale jurnalistului.

„Am făcut greşeli, dintre care unele au fost cumplite - zice, în faţa camerelor de luat vederi - ex-preşe­dintele. Şi continuă: „Am un mare regret că am comis aceste greşeli.“
„Şi poporul american?“ replică jurnalistul. Răspunsul nu se lasă aşteptat.
„I-am dezamăgit. Mi-am dezamăgit prietenii. Mi-am dezamăgit ţara, dar, mai rău, am fost o dezamăgire pentru sistemul de guvernare.
I-am dezamăgit pe americani. Va trebui să duc această povară tot restul vieţii.“

Priveam ecranul şi nu-mi venea a crede.
Ticăloşia poate fi învinsă deci.
Poate exista şi un moment al adevărului absolut.

Dreptatea. Doar un termen din dicţionar?
Am închis o clipă ochii şi, ca de pe cea mai înaltă culme a Munţilor Carpaţi, mi-am revăzut ţara.

Câtă a mai rămas ca patrie.
Ca datorie de sine, ca grijă pentru românii prefăcuţi vremelnic în populaţie.
Şi ochiul minţii, mereu nesta­tornic, mi-a descifrat, în felul lui, realitatea contemporană.
E drept, de când lumea, nopţii îi urmează zorii unei noi zile.
Echilibrul, adevărul, dreptatea nu pot fi doar vorbe de dicţionar.
Mă întreb, tocmai pentru aceea, şi întreb.

Va rosti cineva, ne va fi dat şi nouă, românilor, să auzim cândva: „Şi poporul? L-am dezamăgit. Mi-am dezamăgit ţara!“

Povara istoriei, povara ticăloşiei sunt greu de purtat. Aşa susţine filmul despre care tocmai v-am vorbit.

Numai că, adevăr demonstrat: la noi viaţa bate filmul.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.17, 1-15 SEPTEMBRIE 2011

֩ Comentarii