Imprimati articolul

Răbufnirile naturii

Graniţa dintre fantezie şi realitate este una care poate fi trecută cu uşurinţă, iar pentru asta nici măcar nu este nevoie de un exerciţiu de imaginaţie. Sunt locuri pe acest pământ care, prin frumuseţea şi ineditul pe care îl dezvăluie, corup chiar şi cele mai iscoditoare priviri. Sunt o dovadă că divinitatea şi-a desăvârşit creaţia acolo unde omul se aştepta mai puţin.

O metamorfoză dramatică
O întindere impresionantă de ape albastre. Undeva, la orizont, se arată însă o privelişte şi mai spectaculoasă. O fâşie de pământ care înfruntă cu semeţie asaltul necontenit al apelor. Este Krakatau, rămăşiţele insulei indoneziene născute chiar din inima oceanului. Trecutul acesteia arată că în  măruntaiele ei sălăşluieşte una dintre cele mai puternice forţe naturale. Un vulcan care i-a zdruncinat pentru prima oară existenţa în 1680, atunci când avea să înceapă dramatica ei metamorfoză. Însă abia în anul 1883 avea să îi pecetluiască definitiv destinul.

Sfâşiată pe dinăuntru de frământările vulcanului, insula părea că geme asemeni unui muribund. Martorii suferinţei ei au fost marinarii acelor vremuri, care au povestit că dinspre insulă se auzeau vuiete din ce în ce mai puternice. Cu o forţă greu de imaginat, din interiorul ei s-a descătuşat un nor opac de cenuşă şi praf care s-a ridicat în atmosferă 80 km şi a eclipsat soarele vreme de mai multe zile. Lava şi lespezile de piatră rupte din insulă au ajuns în Strâmtoarea Sunda, făcând aproape imposibilă navigarea. Imaginea armonioasă a pământului născut din ape s-a transformat într-o imagine apocaliptică. Zgomotul a fost atât de puternic încât s-a auzit până la 3.500 km depărtare. Efectele nefaste ale erupţiei vulcanului Krakatau nu s-au făcut simţite doar asupra insulei, ci şi în apropierea ei. Valurile uriaşe de aproape 40 m înălţime care s-au format în ocean au sortit pieirii 136 de sate aflate pe litoralul insulelor Sumatra şi Java.

Krakatau este şi astăzi un simbol al puterii naturii, chiar dacă forţele vulcanului din interiorul insulei şi-a domolit puterile. Oamenii de ştiinţă au căutat să afle fiecare secret al erupţiilor violente din această regiune. Explicaţia găsită a fost că insula este situată între două plăci tectonice, iar forţa cu care acestea se ciocnesc este de fapt motorul ce generează erupţiile vulcanilor din zonă. Krakatau a îmbătrânit, dar a lăsat în urmă un urmaş la fel de aprig. Ca urmare a deplasării plăcii tectonice indo-australiene, a luat naştere un nou vulcan. În anul 1927, au apărut primele semne ale furiei sale. Odată cu erupţia, acesta s-a prăbuşit în mare, lăsând în urmă un crater de 6,4 km în diametru. Aşa a început formarea unei noi insule, pe care specialiştii au denumit-o Copilul lui Krakatau, Anak Krakatau.

Stânca născută din ape

Undeva în Pacificul de Sud, în acest tărâm proclamat de ape, o stâncă uriaşă se înalţă ameninţător spre cer. Aflată în largul coastei estice a Australiei, Piramida lui Ball, aşa cum a fost denumită, este se pare cea mai înaltă formaţiune stâncoasă din lume. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că această creastă stâncoasă este, de fapt, un vulcan stins, care a murit cu câteva milioane de ani în urmă. De atunci şi până acum Piramida lui Ball a stat neclintită în faţa furiei apelor, chiar dacă malurile ei par să fie tot mai şubrezite de eroziuni. Vânturile şi valurile au modelat-o secole întregi, până când, din masivul de stâncă ce s-a născut din ape, a mai rămas doar 3% din volumul de piatră iniţial.

Denumită şi Everestul Australiei, piramida pare să se îngemăneze cu norii, având o înălţime de 550 metri, adică de două înălţimea turnului Eiffel. Această minune a lumii avea să fie descoperită în 1778 de către comandantul Henry Lidgbird Ball, al cărui nume îl şi poartă, aflat într-una din călătoriile sale către o altă insulă.
Lumea necunoscută până atunci nu avea să fie deloc ostilă cu nou veniţii. Mai mult decât atât, Piramida lui Ball s-a înfăţişat ca un colţ de paradis, colorat în nuanţe aprinse de verde şi desăvârşit de existenţa unor animale şi păsări superbe.

Deşi descoperirea ei de către oameni nu a rămas fără urmări negative, multe specii de animale şi păsări fiind supuse extincţiei din cauza vânării lor, natura a creat totuşi o barieră care nu poate fi cu uşurinţă înlăturată. Aşa se face că astăzi lanţul lespezilor de piatră împădurite reprezintă încă un habitat în care animalele trăiesc ferite de armele de vânătoare. În preajma platoului de rocă din care se înalţă piramida trăiesc aproximativ 400 de specii de peşti. Pentru a conserva acest loc aparte, Piramida lui Ball a fost introdusă în patrimoniul mondial.

Bariera dintre civilizaţie şi natură

Un loc îngheţat în care timpul pare să fi încremenit şi el. Furtuni de zăpadă cutreieră întinderea albă a Antarticii. Înainte însă de a trece limita continentului, privirea se opreşte asupra Muntelui Erebus, un paznic strajnic al Antarticii. Legendele vorbesc despre acest munte ca fiind un tărâm al întunericului polar, un capăt de lume prin care trec sufletele celor trecuţi în nefiinţă. Dincolo de aceste povestiri se află, însă, imaginea impunătoare a unui munte ce pare să se sfârşească dincolo de pânza norilor. În pofida măreţiei sale – Erebus măsurând 3.743 metri – pe creasta muntelui se întrezăreşte un peisaj fascinant. Din creasta muntelui fumegă ameninţător craterul activ al unui vulcan, a cărui adâncime a fost stabilită la 275 metri. Din profunzimea lui ies la suprafaţă jeturi fierbinţi de lavă şi gaze sulfuroase, care prin presiunea exercitată aruncă în aer rămăşiţe de stâncă. Este o frumuseţe sălbatică menită să amintească celor mai îndrăzneţi alpinişti că bariera dintre lumea civilizată şi cea în care natura este încă stăpână a fost trecută.

Laura DOBRE ZMARANDA
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 16, 16-31 AUGUST 2010

֩ Comentarii