Imprimati articolul

Ştiinţa, de la experienţă la practica agricolă

Interviu cu prof. Gheorghe Sin, membru corespondent al Academiei Române, preşedintele Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti“

– În ce măsură mai putem vorbi de activitatea actuală de cercetare agricolă, având în vedere schimbările social-economice şi, mai ales, evoluţia precară a societăţii româneşti în ultimele 2 decenii?

– Din fericire, mai există activitate de cercetare, însă mai redusă, în primul rând prin personalul de cercetare care s-a diminuat, de-a lungul timpului, cu 60%. Slaba finanţare, care nu stimulează atractivitatea spre munca de cercetare, a condus la reducerea tematicii de cercetare, la plecarea din institute şi staţiuni a unor cercetători formaţi, care au fost racolaţi de firme străine.

Problema personalului de cercetare ne preocupă cel mai mult. Am ajuns să avem sectoare neacoperite, iar un cercetător se formează în cel puţin 5-6 ani, grav fiind faptul că nici nu mai are mentorul pe lângă care se poate forma.

– Dar mai este nevoie de un număr mare de unităţi de cercetare, atât timp cât sunt numeroase firme străine care sunt foarte active în a oferi seminţe din soiurile lor, tehnologii, pesticide etc.?

– În ultimii 10 ani, din cauza situaţiei economice, am căutat să raţionalizăm reţeaua unităţilor ASAS, prin concentrarea activităţii de cercetare într-un număr mai mic de unităţi cu potenţial de cercetare, care să răspundă cerinţelor actuale de competitivitate, de implicare în găsirea soluţiilor, atât pentru agricultura românească, cât şi pentru problemele majore ale omenirii, generate de provocări cum sunt criza alimentară, schimbările climatice, criza energetică, efectul de seră
Pe de altă parte, atât timp cât inteligenţa românească poate rezolva problemele cu care ne confruntăm, de ce să acceptăm oferta altora, care poate fi înrobitoare?

– Cât de normală este starea actuală a cercetării şi ce trebuie pentru ca aceasta să fie adecvată imperativelor actuale?

– Nu are cum să fie normală în condiţiile unei subfinanţări, care generează reducerea personalului de cercetare şi o dotare tehnică incompletă, care conduc la diminuarea potenţialului de abordare a problemelor cu care se confruntă agricultura şi dezvoltarea rurală în contextul unei competitivităţi în care nu trebuie să stai deoparte, ci e necesar să te implici, întrucât mai există inteligenţă şi pasiune pentru investigaţia ştiinţifică.

Actuala legislaţie (Legile nr. 45/2009 şi nr. 72/2011) prevede, în sfârşit, şi o finanţare la bază de la bugetul statului, care să asigure stabilitatea personalului de cercetare şi continuitatea activităţii de cercetare. Măsurile actuale de austeritate nu ne sunt favorabile. Cum să completăm locurile rămase libere prin plecarea la pensie sau în altă parte a unor valoroşi cercetători, dacă ni se permite angajarea unei persoane numai în cazul vacantării, după apariţia OG nr. 34/2009, a şapte posturi? Respectarea acestei prevederi va duce în curând la desfiinţarea unor colective de cercetare şi chiar unităţi.

– Care sunt relaţiile cu Ministerul Agriculturii?

– Trebuie să spun că Ministerul ne-a sprijinit în promovarea legislaţiei, iar în prezent suntem în faza demarării unei licitaţii de proiecte în cadrul planului sectorial. Suma afectată de 10 milioane lei este mică, dar este ceva, faţă de nimic.

– Şi, totuşi, cu ce fonduri funcţionează unităţile de cercetare?

– Prin autofinanţare, din venituri proprii provenite din finanţarea unor proiecte câştigate prin competiţie, care în acest an s-a încheiat, şi din vânzarea seminţelor şi animalelor de reproducţie, această sursă fiind drastic redusă prin diminuarea suprafeţelor administrate, ca urmare a retrocedărilor pentru reconstituirea drepturilor de proprietate care, nu o dată, s-a făcut prin încălcarea legii de către Agenţia Domeniilor Statului şi Comisiile locale şi judeţene de fond funciar.

În prezent unităţile de cercetare, al căror număr a scăzut la jumătate, au în administrare o şesime din suprafaţa existentă în 1990. Sunt situaţii în care cercetătorii nu şi-au primit salariile de mai multe luni, iar unităţile respective se înregistrează cu datorii la stat şi la furnizori, pentru care sunt supuse unor măsuri de sechestrare şi vânzare a bunurilor (statului!), bineînţeles mult subevaluate, intenţionat.

Se înţelege că o unitate, în asemenea situaţie, este greu de readus la normalitate. Noi monitorizăm evoluţia fiecărei unităţi, astfel încât să dirijăm fondurile disponibile numai spre cele cu potenţial de cercetare.

– Am auzit că sunt şanse de a se rezolva problema unor arierate.

– Da, cu sprijinul Ministerelor Agriculturii şi Finanţelor, sperăm ca în perioada care urmează să găsim o soluţie pentru arieratele existente la unele unităţi.

– Ce puteţi spune despre direcţiile şi priorităţile cercetării agricole româneşti?

– Obiectivele noastre vizează, pe de-o parte, probleme specifice agriculturii româneşti, iar pe de altă parte implicarea în problematica de cercetare de la nivelul Uniunii Europene.

În primul caz, dorim să oferim în continuare agricultorilor români soiuri noi de plante cu rezistenţă sporită la secetă, la temperaturi extreme, la atacul bolilor şi dăunătorilor, cu capacitate de valorificare superioară a resurselor naturale (fertilitatea solului, energia solară), precum şi soluţii tehnologice profitabile, adecvate variabilităţii condiţiilor de sol şi climă. De exemplu, ne confruntăm în prezent cu extinderea îngrijorătoare a suprafeţelor afectate şi a pagubelor produse de bacteria Clavibacter, la cartof (putregaiul inelar) şi insecta Diabrotica (viermele rădăcinilor) la porumb, care solicită urgent răspunsuri din partea cercetării.

– De unde au venit aceşti agenţi dăunători?

– Din alte ţări, prin importul necontrolat de material semincer, în principal. Combaterea lor este foarte complicată, fiind necesară, ca măsură obligatorie, rotaţia culturilor, care în ultimii 15-20 de ani a fost neglijată. Lipsa alternanţei culturilor a favorizat reapariţia după zeci de ani şi a altor patogeni, dintre care aş menţiona  mălura grâului, boabele atacate devenind toxice, excluse la panificaţie şi furajarea animalelor.

Ne preocupă în acelaşi timp transferul rezultatelor cercetării în practica producătorilor agricoli, care, în ultimii ani, au devenit interesaţi în a prelua material semincer, informaţii tehnologice, sfaturi şi recomandări care să-i ajute să producă mai mult, mai bun şi mai ieftin. Acest interes crescând al lor ne dă satisfacţia că munca noastră nu este zadarnică, astfel că rezultatul cercetării este ca o sămânţă care încolţeşte şi, în final, dă, multiplicat, noi roade.

Despre rezultatele cercetării agricole româneşti, aplicabilitatea şi impactul lor economic putem să discutăm la o următoare întâlnire.

Teodor MARIAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.19, 1-15 OCTOMBRIE 2011

֩ Comentarii