Tezaurul de la Moscova şi... serviciile secrete

În ianuarie 1918, când Rusia Sovietică a rupt unilateral relaţiile diplomatice cu România, bolşevicii au confiscat şi tezaurul românesc evacuat la Moscova în zilele de restrişte ale războiului. Inexistenţa până în 1934 a unor raporturi diplomatice normale între cele două state, care să permită luarea în discuţie a chestiunii tezaurului, nu a împiedicat guvernul român să încerce în numeroase rânduri, pe căi mai puţin oficiale, să ducă tratative cu trimişi ai Moscovei în diferite capitale ale Europei. Rezultatul, se ştie.

Tezaurul cuprindea, pe lângă cele peste 93 tone de aur, o avere uriaşă cu tot ce avea mai de preţ România atunci, începând cu tezaurul Băncii Naţionale, bijuteriile reginei Maria, bunurile CEC, alte bunuri incomensurabile ale muzeelor de artă, ale bisericilor şi mănăstirilor, valorile Academiei Române şi Arhivelor Statului, ale altor instituţii publice şi private, precum şi ale persoanelor particulare.

Spuneam că tratative mai puţin oficiale au avut loc, dar fără succes, mai ales că serviciile secrete sovietice desfăşurau în Occident o amplă propagandă, încercând să-i convingă pe cei interesaţi de inexistenţa unui tezaur românesc în „Ţara socialismului învingător“.

În 1933, la Editura Payot din Paris a apărut lucrarea „Ma vie d’espion” (Viaţa mea de spion) prin care se punea în circulaţia ştirea potrivit căreia, în decembrie 1917, autorul cărţii G. Hill, pe atunci căpitan în armata engleză, împreună cu colonelul canadian Boyle ar fi obţinut, la rugămintea guvernului român, aprobarea autorităţilor de la Moscova pentru ridicarea tezaurului român de la Kremlin şi transportarea lui în România. Potrivit lui G. Hill, tezaurul ar fi ajuns cu bine la Iaşi, iar celor doi ofiţeri li s-au conferit înalte decoraţii româneşti. În realitate, lucrurile s-au întâmplat altfel. Colonelul Boyle, aflat la Moscova cu însărcinări confidenţiale din partea guvernului român, se pregătea să plece la Iaşi. Profitând de ocazie, consulatul român a trimis cu vagonul în care călătorea colonelul canadian o parte din hârtia de bancnote tipărite la tipografia Băncii Naţionale care se refugiase la Moscova.

La 12 decembrie 1917, trenul în care se afla şi vagonul special al lui Boyle însoţit de 20 de jandarmi români, care până atunci asiguraseră paza uşilor încăperilor din Kremlin unde se afla tezaurul, prezenţa lor acolo nemaifiind necesară acolo, a sosit la Iaşi. Încărcătura a fost depusă la BNR, întocmindu-se un proces verbal de constatare. În actul amintit, semnat de doi controlori ai Băncii Naţionale, se menţiona că s-au primit 23 de pachete de bilete de 100 lei, 14 pachete cu bilete de doi lei şi cinci lăzi cu bilete de un leu, precum şi cinci pachete de hârtie filigranată.

Volumul „Viaţa mea de spion“, reeditat în mai multe rânduri şi tradus în numeroase limbi, a avut o largă circulaţie şi a contribuit substanţial la dezinformarea opiniei publice, cu atât mai mult cu cât la vremea respectivă guvernul român nu a denunţat neadevărurile, oamenii politici fiind implicaţi, ca şi acum, în lupte interne. Reamintind acest capitol din „afacerea“ tezaurului ar trebui să spunem încă o dată celor care diriguiesc treburile ţării că problema tezaurului românesc rămâne deschisă, cu atât mai mult cu cât, se pare, Kremlinul e dispus să rezolve unele litigii existente încă între fosta Uniunea Sovietică şi fostele ţări socialiste.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu