Imprimati articolul

Trei flori, multe culori şi un parfum puternic

Cel puţin 20 de specii pot îmbogăţi grădina pe timpul verii, cu o varietate coloristică şi de parfum de o rară fineţe. Astăzi vă prezentăm trei dintre plantele cu perioadă lungă de înflorire, pe care le puteţi îmbina pe aleea din curtea casei, în jardiniere sau în micul dumneavoastră parc.

Micşuneaua

Cunoscută ca micsandră, nopticoasă, tămâioară, viorea galbenă sau roşie, micşuneaua (Matthiola incana) este una dintre cele mai vechi plante decorative, fiind cunoscută din Evul Mediu. Se cultivă în grădină, ghiveci, jardiniere, balcoane etc. Florile, de culoare alb, roz, roşu, violet, galben – simple sau involte – înfloresc din primăvară şi până toamna târziu, când cade bruma. 

Este o plantă nu foarte pretenţioasă şi uşor de obţinut şi întreţinut. Se seamănă în răsadniţe sau lădiţe, în februarie – martie, iar repicarea are loc atunci când plăntuţele au 2-3 frunze. Plantarea la loc definitiv se face în aprilie-mai, la distanţa de 20 cm între plante.

Micşuneaua iubeşte soarele, dar nu suportă căldura în exces (încetineşte înflorirea). Ar mai fi de reţinut: dacă sunt stropite frunzele, acestea se îngălbenesc, iar udarea în exces duce la putrezirea rădăcinilor. Se recomandă însă, la plantare, o udare puternică, pentru a ajuta la prinderea plantei. Florile emană un parfum fin şi, pentru a fi pus în valoare acest aspect, e bine să alegeţi pentru ele un loc bine aerisit. 

Margaretele

Margareta (Chrysanthemum sp., denumirea plantei anuale cultivată în grădină, şi Leucanthemum vulgare, margareta perenă de câmp sau comună) este cea mai tăiată floare din lume, fiind a treia după trandafir şi garoafă. Înfloreşte din luna iunie şi până toamna târziu. Este o plantă uşor de adus în cultură şi poate cea mai răspândită specie din flora spontană. Specia comună însă nu rezistă ca floare tăiată, de aceea ea a fost ameliorată acum multe sute de ani, ca plantă anuală, cu viaţă lungă chiar şi în buchet.

Margaretele se înmulţesc prin seminţe (primăvara), prin divizarea tufelor şi prin butaşi. Este o plantă extrem de rezistentă şi la frig, şi la căldură, nu are mari pretenţii la sol, pretinde udări moderate, exceptând perioadele de arşiţă, când are nevoie, evident, de multă apă.

Lavanda

Lavanda sau levănţica (Levandula sp) este cultivată pentru floare şi pentru parfumul său, dar mai ales pentru industria farmaceutică şi cos­metică. Gospodinele o întrebuinţează iarna, uscată în buchete, pentru parfumul deosebit, dar şi pentru că mirosul alungă moliile. Fiind o plantă perenă, cu înrădăcinare profundă, preferă solurile lucrate adânc şi bogate în îngrăşământ natural. Se înmulţeşte prin seminţe şi vegetativ.

Semănatul are loc pe straturi, direct în grădină, în octombrie-noiembrie, la distanţa de 10-15 cm. Când plantele au câteva perechi de frunze se execută răritul, la 3-5 cm între plante pe rând, iar anul următor, în august, plantele se tund la 6-7 cm înălţime.

Răsadul se scoate la locul definitiv toamna, în octombrie (la un an de la semănat, aşadar) sau primăvara devreme. La înmulţirea prin butaşi înrădăcinaţi, aceştia se recoltează în septembrie, din plantaţiile care au trei până la cinci ani, se plantează în cutii cu nisip, în spaţii bine încălzite (la 5-6 cm între rânduri şi 3-4 cm pe rând), iar primăvara se scot la locul definitiv (25 cm între rânduri şi 15 cm pe rând). Tăierile pentru formarea tufei se execută numai în primul an de vegetaţie, prin îndepărtarea tuturor inflorescenţelor, asigurându-se, astfel, o bună ramificare a tufei.

Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 13, 1-15 IULIE 2012

֩ Comentarii