Satul românesc în literatură - George Coşbuc

„Eu cred că mai întâi a fost satul şi după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumuseţea asta“.
(Octavian Goga)

Lumea satului românesc a fost mereu o sursă de inspiraţie pentru scriitorii neamului nostru, care au redat în operele lor aspecte diverse ale vieţii oamenilor din popor, aplecându-se cu har asupra imaginilor oferite de acest fascinant univers.

Poeziile lui George Coşbuc îşi adună seva din acelaşi izvor al folclorului, istoriei şi frumuseţilor mediului rural, precum şi al vieţilor sătenilor de diferite vârste, însă în creaţiile sale satul pare că poate uneori să trăiască doar prin sine însuşi şi prin legăturile cu natura.

Cu toate acestea, oricând îţi doreşte, satul lui Coşbuc îşi poate vedea chipul prin oameni şi sentimentele acestora, iar un copil, o fată şi un flăcău, o doină, un copac, un fulger ori o pală de vânt pot să condenseze şi să dea strălucire unui întreg univers.

Opera poetului zugrăveşte lumea satului în toate ipostazele sale, de la evenimente cu semnificaţie pentru săteni (nuntă, înmormântare, răscoală, participarea la război) la aspecte şi trăiri de zi cu zi (joacă de copii, iubirea fericită sau neîmpărtăşită a unor tineri, viaţa câmpenească).

George Coşbuc s-a născut în satul Hordou, în anul 1866, şi, ca poet, ne-a lăsat moştenire creaţii lirice de o deosebită valoare şi frumuseţe, dintre care amintim doar: Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Vara, Iarna pe uliţă, Mama, Doina, La oglindă, Subţirica din vecini, Noi vrem pământ!, Lupta vieţii etc.

Satul din poezia lui Coşbuc adună într-o lume aparte simplitatea şi frumuseţea pură, care sunt acolo mereu, aproape indiferente de anotimp sau moment al zilei.

Şi e linişte pe dealuri / Ca-ntr-o mănăstire arsă
Dorm şi-arinii de pe maluri / Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.(„În miezul verii“)

Aproape întotdeauna elementele din natură sunt cele care vestesc prezenţa apropiată a oamenilor şi chiar sentimentele acestora, ca atunci când este pregătită o scenă pentru jocul unor actori.

În vaduri ape repezi curg / Şi vuiet dau în cale
Iar plopi în umedul amurg doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc cărări ce duc la moară
Acolo, mamă, te zăresc / Pe tine-ntr-o căscioară. („Mama“)

Însoţiţi de doinele şi de horele lor, oamenii din popor pot să trăiască cu intensitate evenimentele cele mai importante, care le punctează viaţa, dar şi pe cele obişnuite, în acelaşi decor tradiţional şi natural.

Pe deal românul ară / Slăbit de-amar şi frânt
Abia-şi apasă fierul / În umedul pământ.
Tu-l vezi sărman şi tremuri / Să-l mângâi în nevoi.
Şi mergi cu el alături / Cântând pe lângă boi. („Doina“)

În poeziile lui George Coşbuc ceea ce poate să placă mai mult cititorului este însă sentimentul unui dialog permanent şi şăgalnic cu sufletul tânăr al satului, cu iubirea inocentă şi uneori neînţeleasă între tineri.

Ea mergea căpşuni s-adune, / Fragi s-adune,
Eu şedeam pe prag la noi. / Ea, ca şarpele prin foi,
Vine-ncet, pe ochi îmi pune / Mâinile ei mici şi moi,
În ureche-o vorbă-mi spune / Râde lung şi fuge-apoi. („Subţirica din vecini“)

Această fărâmă de dragoste şi veselie surprinsă cu talent şi măiestrie nu poate decât să ofere o încheiere potrivită pentru o scurtă întâlnire cu universului satului românesc din opera lui George Coşbuc.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu