Dobrogea, un model de convieţuire etnică

Mă întorc mereu în Dobrogea, mai aproape – adică vreme de câteva zile – de propria-mi copilărie, de locuri şi oameni prin care ţara însăşi înmugureşte către lume. Fiindcă, s-o recunoaştem, înainte de a fi ceea ce este, pământul acesta ce urcă de la Dunăre, brăzdat de Valea Carasu, către Marea cea Mare, leagă, prin întinderi de apă, punţi nevăzute pe care România păşeşte spre mapamond.

Se spune că cine are mare e mai bogat şi mai puternic – ceea ce este adevărat – şi că oamenii de la praguri de ape sunt înţelepţi şi mai buni.

I-a înţelepţit viaţa trăită între miracol şi abis, i-au făcut mai înţelegători întâmplările de tot felul, în care hotărâtoare e, mai totdeauna, solidaritatea.

Am văzut în Dobrogea, aşadar, oameni mulţumiţi – nu tocmai fericiţi – de ceea ce li se întâmplă, de ceea ce tocmai au reuşit să întocmească. Dar, spun ei, pas de pas şi urmă de urmă se leagă voiajul cel mai lung, începând tot cu prima vâslă. Vântul bate din pupa şi, chiar dacă nu e decât o boare, semnele succesului devin evidente.

N-am să vă evoc acum câmpuri şi grădini, mii de case noi, şoseaua care gâfâie acum de la Cernavodă, prin Valul lui Traian, până la Mangalia, printre munţi de legume, fructe ori struguri, porţile ţărăneşti căpătând vara, în sfârşit, înfăţişarea pe care şi-o merită. Nici despre acele necesare semne ale civilizaţiei secolului, care adaugă ruralului un plus de prospeţime, veşnicindu-i durata. Nimic despre toate acestea şi totuşi totul – sau aproape totul – despre fiecare. Fiindcă grăuntele, bobul de grâu, ca să răsară, de mână şi dragoste de om are nevoie.

Câteva cuvinte, deci, despre dobrogeni, despre românii, turcii, tătarii, grecii, armenii şi câte alte seminţii ce dăltuie de secole chipul Dobrogei de astăzi. Sigur, realităţile de ieri au devenit acum dragi amintiri. La mine în sat, la Valea Seacă, băcănia lui Jianu ori crâşma lui Amet, locurile preferate de întâlnire ale sătenilor – fiindcă, nu tocmai întâmplător, aici se petreceau şi horele de peste an –, sunt astăzi doar repere ale aducerilor-aminte.

Doar biserica şi geamia sunt acolo unde le ştiam, la locul lor, slujite însă acum de un alt preot şi de un alt hoge, nu mai puţin iubiţi şi respectaţi. Şcoala străjuieşte satul şi copii de toate credinţele ostenesc la buchisitul abecedarului ori cifrelor din prea proaspetele lor manuale. Satul e tot nou sau aproape nou. Aflu că şi acum nunţile împodobesc peisajul toamnei, din trei, cel puţin una fiind între tineri de naţionalităţi diferite.

La Medgidia, orăşelul de care, într-un fel, îmi e legată tinereţea, viaţa merge înainte. Oamenii au treburi multe, dar şi proiecte numeroase. O fabrică de maşini agricole, o societate comercială specializată în horticultură, alte câteva asociaţii agricole dau, cum se zice, specificul locului. Nostim mi se pare însă că aici românii vorbesc şi turca ori tătara, în timp ce concetăţenii lor se exprimă în cea mai curată limbă românească.

Mi-am reamintit, astfel, cum pe la şase-şapte anişori umblam la sărbători cu pluguşorul, sorcova ori semănatul, împreună cu amicii mei turci ori tătari; cum la fel de minunat mă simţeam când, pe la bairamurile lor, mă scufundam până la coate în baclavale şi sarailii.

Liceul Teologic şi Musulman este acum, din nou, o realitate, cum adevărat este că peste o treime dintre elevii şcolilor dobrogene sunt tătari, turci, aromâni, ucraineni, armeni, greci. Istoria primarului care i-a smuls ministrului Take Ionescu banii necesari terminării bisericii ortodoxe din Medgidia e şi ea la fel de actuală, fiindcă edificiile de cult din zonă sunt deopotrivă opera comună a urmaşilor românilor şi a celor cu care-şi împart satisfacţiile şi necazurile.

Tocmai de aceea, am ţinut să vă comunic bucuria mea: Dobrogea, Dobrogea natală rămâne un exemplu, un model de convieţuire etnică, şi asta după secole de istorie comună. Faceţi, spre convingere, un drum până la Marea cea Mare şi Înţeleaptă!

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu