Unirea „cea mică“ > REVISTA LUMEA SATULUI

Începutul Noului An 1859 se arăta deosebit de tensionat în ambele Principate Române. Schimburile de mesaje între unioniştii din Iaşi şi cei din Bucureşti, pregătirile febrile pentru alegerea unui singur domn, în pofida uneltirilor, de multe ori pe faţă, a puterilor străine, ameninţarea reprezentată de fostul domnitor Mihail Sturdza şi fiul acestuia, Grigore, care se dorea pe tronul Moldovei, având sprijinul Rusiei ţariste, au grăbit desfăşurarea evenimentelor, care n-a fost deloc uşoară, iar pentru cei mai mulţi alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza a fost o surpriză.

Doamna Elena Cuza a povestit mai târziu, că în seara zilei de 3 ianuarie, viitorul domn a evitat să se ducă la casa lui C. Rolla – actualul Muzeu de Istorie Naturală din Iaşi – unde se întruneau unioniştii, deşi se afla pe lista candidaţilor şi avea drept la un vot pentru oricare alt candidat. El refuză invitaţia prietenilor săi Pisoschi şi Epureanu de a participa la un presupus vot final şi hotărăşte să meargă la o reprezentaţie la Teatrul cel Mare din Copou.

Pe la douăsprezece noaptea, îşi aminteşte doamna Elena, fratele său, Costache Rosetti, năvăleşte în casă şi îi povesteşte ce s-a întâmplat în sala care acum se numeşte „a elefantului“ de la muzeul amintit. Unioniştii se certau între ei şi, pentru că nu se ajungea la un consens, Kogălniceanu voia să plece, când Nicolae Pisoschi pronunţă numele lui Cuza, care „fu îndată primit de cei de faţă“. Nicolae Pisoschi aleargă la teatru şi-l aduce în adunare pe candidatul ales.

Într-o altă variantă, Cuza juca biliard la hotelul Binder – clădirea mai există şi astăzi – cu prietenul său Bali. Surprins de vestea ce i se aducea, Cuza, iritat, rosteşte o vorbă neaoşă românească şi-şi continuă jocul, fiind convins mai târziu să vină la adunarea unioniştilor.
Votarea oficială şi jurământul noului domn a avut loc în clădirea Adunării Elective, clădire înconjurată de trupele hatmanului Cuza.

După alegerea lui Cuza la Iaşi, în Bucureşti situaţia continua să fie tensionată. În Adunare, partida conservatoare antiunionistă avea majoritatea – 42 din cele 72 de mandate. Aşa stând lucrurile, Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti şi ceilalţi fruntaşi unionişti au ridicat un număr mare de ţărani din împrejurimile Capitalei care, împreună cu meseriaşi, „căuzaşi“ etc. au format dispozitive de presiune – cum le-am spune astăzi – pentru a forţa alegerea candidatului unionist. În acelaşi timp, asupra poliţiei s-au făcut presiuni pentru a nu „interveni şi vărsa sânge de român“.

Pe 23 ianuarie, un grup de presiune condus de N. T. Orăşanu a pătruns în sala de şedinţe. În faţa acestei agresiuni, deputaţii s-au retras. Cert este că în noaptea de 23 spre 24 ianuarie, între cele două grupări au avut loc tratative şi concluzia s-a impus firesc: Cuza era singura soluţie.

Entuziasmul delirant care a urmat în ambele capitale după anunţarea rezultatului alegerii a consfinţit un fapt: Unirea cea Mică se înfăptuise şi era marele pas spre făurirea României moderne, care în 1918 avea să devină - din păcate pentru scurt timp – România Mare.

Zi memorabilă în istoria modernă a românilor, 24 ianuarie 1959 reprezintă momentul în care, prin alegerea şi la Bucureşti a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Munteniei, s-a consfinţit Unirea „de facto“ a celor două principate, act gândit şi pus în aplicare de bărbaţii luminaţi ai vremii, în frunte cu paşoptiştii. A fost un eveniment nu lipsit de tulburări şi de soluţii menite să dejoace implicarea Austriei, Rusiei şi Imperiului Otoman, interesate în menţinerea stării de până atunci.

Unul dintre aceste scenarii de rezolvare a problemei unirii negociate de unioniştii din ambele principate era ca la tronul Moldovei să vină Costache Negri, iar pe cel al Munteniei Nicolae Golescu, urmând ca după alegeri cei doi să cedeze tronul în favoarea unui principe străin.

Cât priveşte implicarea puterilor amintite, iată, din multele conspiraţii, una menită a-l impune pe Grigore Sturza ca domnitor al ambelor principate.

Încă din 1958, beizade – cum era numit Grigore Sturdza - a pregătit o intervenţie în forţă cu sprijinul Rusiei, astfel încât, cu ajutorul unor militari polonezi, să-şi poată atinge scopul. Cu doar o lună înaintea alegerii lui Alexandru Ioan Cuza, la Iaşi erau 450 de militari şi agenţi polonezi, iar în întreaga provincie peste 1.200.

La hotelul Binder – a cărei clădire mai există în centrul Iaşului – se turnau de zor gloanţe pentru aceşti militari. Corpul militar polonez urma să fie folosit de Sturdza la impunerea sa ca domnitor şi apoi, drept gardă personală după alegere, prominţându-le şi funcţii importante în armata Moldovei după reuşită.

Grigore Sturdza este validat deputat la 31 decembrie 1858 cu 32 voturi pentru şi 20 împotrivă. Interesant este că în favoarea sa au pledat Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu şi chiar Alexandru Ioan Cuza!

Aşa stând lucrurile, beizade Grigore se înscrie în calitate de candidat la domnie. Cererea sa este respinsă de Căimăcănie, dar Sturdza ocoleşte comitetul elector şi candidatura sa ajunge în Adunare Electivă, în ziua de 4 ianuarie 1859, odată cu cea a lui Cuza. Respins din nou, Grigore Sturdza hotărăşte să-l răstoarne pe noul domn cu ajutorul polonezilor, pe 13 ianuarie. Planul este descoperit, iar mercenarii polonezi la fel ca şi conspiratorii civili, între care şi un cetăţean englez, agent rus, au fost judecaţi sub acuzaţia de „tentativă de dezordine publică“ şi de „pregătire a unei răscoale“.

Din păcate, pedeapsa nu a fost pe măsura gravităţii faptei. Fiecăruia i s-a administrat câte 20 de lovituri de bici şi apoi au fost predaţi reprezentanţilor Franţei şi Austriei, interzicându-li-se accesul în Principatele Unite.

Acest complot nu a fost singurul. La 1 februarie 1859, la Bucureşti, a fost o încercare de asasinare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza cu o maşină infernală, care din fericire nu a reuşit.

Revenind însă la complotul organizat de beizade Grigore, trebuie să remarcăm o ciudată colaborare între Rusia, Imperiul Otoman şi Austria – inamice de fapt – dar acum implicate în efortul de împiedicare a Unirii. Eşecul acestei acţiuni reprezintă eşecul celor trei puteri şi confirmă orientarea politicii româneşti către Franţa, dând câmp de acţiune grupării politice unioniste naţionale, ale cărei acţiuni vor reprezenta o evidentă opoziţie la interesele Rusiei în Principatele Române.

De altfel, în timpul interogatoriului luat unui polonez după dejucarea complotului amintit, arestatul mărturiseşte că este membru al unei societăţi „care se află în toate locurile“ şi care are ca scop „unirea tuturor slavilor“. Este de fapt expresia curentului panslavist al Rusiei care a funcţionat decenii – inclusiv în perioada sovietică – şi care avea ca scop slavizarea naţiunilor ocupate, fie ele creştine sau musulmane.

Dar, din fericire, toate acestea au fost dejucate şi pe 24 ianuarie, în urmă cu 148 de ani, în entuziasmul delirant al mulţimii Alexandru Ioan Cuza este ales domn al celor două principate. Unirea „cea mică“ se înfăptuise!

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu