În Niculiţelul cenuşiu > REVISTA LUMEA SATULUI

Localitatea este situată în partea de nord-vest a judeţului Tulcea, şi delimitată la nord de oraşul Isaccea, la vest de comuna Hamcearca, la sud de comuna Izvoarele, iar la est de comuna Somova şi de comuna Frecăţei. Suprafaţa administrativă: 9367,0 ha. Suprafaţa intravilan: 389,80 ha. Populaţia: 4.715 locuitori. Gospodării: 1.558. Clima: continentală.

Când am pornit a trece Dunărea, spre Tulcea, soarele se căznea să răsară. Ne îmbarcăm rapid pe una dintre „scoicile“ plutitoare şi, după doar cinci minute, acostăm pe malul tulcean al bătrânului fluviu. Fără a pregeta, luăm pe dată calea Niculiţelului, via Măcin. În goana maşinii, ne pierdem în priveliştile parcă pictate. Într-o succesiune deopotrivă bizară şi fascinantă, retina-mi e mângâiată când de un ochi de apă, când de pădure, de dealurile line ori de superbul şirag al Munţilor Măcinului.

„Abia aştept să ajung în patria vinului dobrogean“, îmi spun în sine-mi, încredinţată că o să descopăr şi alte asemenea comori peisagistice. Urmăm drumul ştiut, când şerpuit, când drept şi, după ce trecem de Isaccea, cotim spre dreapta. Fără niciun dubiu, acela era drumul spre Niculiţel. Şoseaua era străjuită de plantaţii de vie, în care câţiva gospodari roboteau de zor pentru a-şi aduna „aurul“ locului, strugurii.

Drumul e aproape pustiu. Doar un niculiţean, călare pe un superb cal, mai animă peisajul. Încet, dar sigur, imaginile idilice încep să se cam estompeze. În drum spre „centrul“ comunei, unde aflăm că-i primăria, petrecem cu privirea casele vechi, zugrăvite în culori cenuşii. La primărie, lume puţină. Primaru-i plecat cu treburi la Isaccea, dar funcţionara de la contabilitate mă asigură că „dom’ primar vine în 20 de minute“. În aşteptarea mai-marelui localităţii, îmi vorbeşte despre colega ei care-i la cules; ea culesese cu o zi înainte şi-şi vânduse strugurii pe un preţ de nimic.

După câteva minute anunţă că nici directorul căminului nu-i de găsit. „Nu răspunde. O fi acasă ori la cules.“ Mă interesez dacă localitatea este racordată la reţeaua de apă potabilă. „Da, dar cu program, de două ori pe săptămână. În restul zilelor, luăm apă de la fântână“, a sunat răspunsul contabilei.

Obosiţi să-l tot aşteptăm pe dom’ primar, traversăm „centrul“ comunei şi intrăm la o şcoală. Pe dreapta, imediat lângă uşă, stătea înfipt în perete un cazan cu robinet, iar sub el trona, pe un suport, un lighean. Îmi încerc norocul. Nici vorbă să curgă apă. Înaintez pe culoar.

În capăt, pe dreapta, e secretariatul. Îi explic acesteia că sunt de la o revistă. „Scrieţi că oamenii sunt săraci aici şi că-şi vând strugurii ieftin“, se plânge ea. Ies din clădire şi zăresc în apropiere o încăpere cu pretenţie de magazin. Intru să o întreb pe vânzătoare dacă are vin de Niculiţel. Mirată, îmi răspunde că nu, dar „dacă ştiam, aduceam de acasă“. Era deja prea mult...

Dincolo de cadrul natural ce încântă privirea la vremea culesului de struguri, Niculiţelul, ca aşezare cu o anumită pretenţie, pare cenuşiu ca mod de viaţă. Despre infrastructură este greu să faci o apreciere obiectivă. Dar să realizezi o investiţie de ordinul sutelor de milioane, iar oamenii să beneficieze doar de două ori pe săptămână de utilitatea acesteia este greu de explicat. Dincolo de aceste observaţii, Niculiţelul rămâne totuşi o localitate dobrogeană tipică şi avem credinţa că îşi va găsi calea ce duce spre progres.

Dezamăgiţi, plecăm spre Mănăstirea Cocoş, important aşezământ monahal din cuprinsul Arhiepiscopiei Tomisului, situată la 6 km de comuna Niculiţel. Cadrul natural e de poveste, iar lăcaşul sfânt, de la poalele dealului, e într-adevăr o oază de linişte, propice reculegerii duhovniceşti. Din vreme în vreme, liniştea e întreruptă de cântatul cocoşului sălbatic, la fel ca în legendă. Locul pare rupt dintr-un colţ de rai...

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu