Doina Dascălu Işfănoni, „gazdă de şezătoare“

Conferenţiar doctor Doina Dascălu Işfănoni, cercetător etnolog la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ din Capitală, se apleacă cu emoţie asupra tradiţiilor populare care dau sevă şi substanţă identităţii naţionale, prelungind în gesturile noastre de fiecare zi moştenirea strămoşilor veniţi din istorie.

D.D.I.: În serile lungi din Postul Crăciunului, în satele hunedorene se organizau adesea clăci şi şezători (în alte zone opaiţ, furcărie, strânsură, danţ), care sunt fie reuniuni dedicate învăţării diverselor activităţi lucrative, fie perimetre ale rememorării istoriilor orale, specifice fiecărei comunităţi.

Rep.: Care era scopul acestor întâlniri şi ce implicaţii aveau ele în viaţa oamenilor şi a comunităţii?

D.D.I.: Erau reuniuni cu multiple valenţe formative. Clăcile se iniţiază de familiile care au de terminat, într-un timp mai scurt, o anumită activitate casnică: torsul cânepii şi al lânii, alesul penelor pentru perini, croşetatul dantelelor pentru zestrea viitoarelor mirese.

Fetele şi nevestele tinere chemate în clacă primeau de lucru pentru acasă o anumită cantitate de fuioare sau caiere de lână, mâneci de ciupage etc. şi după aproximativ o săptămână, când lucrul era gata, gazda clăcii invita acasă femeile cu ceea ce făcuseră. Răsplata pentru acest efort era o masă îmbelşugată, cu produse de post, în cadrul căreia femeile aveau prilejul de a povesti şi glumi până noaptea târziu.

Rep.: Se mai păstrează azi această tradiţie, atât de integrată cândva în viaţa satului românesc?

D.D.I.: În satele hunedorene clăcile au cam dispărut, de mai bine de 40 ani, ca formă tradiţională de întrajutorare, acestea organizându-se în prezent doar sporadic, la solicitarea unor persoane mai sărace.

Foarte interesantă este o variantă de şezătoare care se organizează şi astăzi în comuna Boşorod din judeţul Hunedoara, sub numele de marcareş. De două ori pe săptămână, miercurea sau joia, fetele şi nevestele tinere, uneori chiar şi bătrânele, se adună la câte o gazdă aleasă din grupul participantelor care, chiar dacă nu are fete sau feciori, trebuie să fie o persoană comunicativă, cunoscătoare a tradiţiilor locale. Fetele îşi aduc de tors, de cusut pumnari şi rânduri de cămăşi, de croşetat sau împletit, fiecare pentru sine, fără a exista presiunea unui termen până la care trebuie finalizat lucrul.

D.D.I.: Dincolo de muncă, şezătoarea este un prilej în care oamenii învaţă să se respecte unii pe alţii pentru ceea ce fiecare cunoaşte, reprezentând şi un excelent „perimetru“ al memoriei: se povestesc legendele despre întemeierea satului şi despre strămoşii fiecărui neam, despre toponimele care înconjoară satul, încercând a se descifra misterul prin evocarea unor figuri mitologice.

Tot aici, femeile cu multă experienţă le învaţă pe tinerele fete şi neveste cum pot deveni performante în realizarea unor obiecte de vestimentaţie tradiţională sau în amenajarea spaţiului de locuit şi practicarea unor ceremonialuri şi ritualuri specifice obiceiurilor zonei.

O particularitate interesantă în comuna Boşorod constă în caracterul preponderent feminin al marcareşului. În seara când femeile se adunau la gazda aleasă, bărbatul acesteia nu avea voie să fie prezent la reuniunea femeilor.

Rep.: Aţi vorbit de tinerele satului. Ce fac feciorii, cum participă ei la astfel de şezători?

D.D.I.: Tinerele lucrează şi povestesc până spre miezul nopţii, când îşi fac apariţia feciorii, care aduc şi câte un muzicant, mai ales pentru a „cânta de joc tinerilor“, chiar dacă e post, întrucât în acest cadru intim dansul era îngăduit, fiind echivalat cu un rit de iniţiere: fetele erau invitate la joc şi învăţate, dacă nu ştiau, paşii.

M-am gândit, în şezătoare,
Să cos floare lângă floare,
Să se mire orişicare
De-aşa fată lucrătoare.

Rep.: Gazda şezătorilor trebuia să fie o persoană cu un bun renume în comunitate, dintr-o familie de prestigiu şi recunoscută ca o cunoscătoare a tuturor valorilor spirituale locale.

D.D.I.: Gazda şezătorilor de odinioară poate fi asemuită cu un moderator din zilele noastre, care ştie să antreneze pe cei aflaţi în casa sa, creându-le momente de lucru, dar şi de destindere. Pentru a încheia, trebuie să spunem că, deseori, la final, cei care participau făceau şi dedicau gazdei un cântec special.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu