Sistematica geofizică (Locul Pământului în Univers)

Pământul este una din cele nouă planete care, împreună cu Soarele, formează sistemul nostru solar. Începând cu cea mai apropiată de Soare, aceste planete se numesc: Mercur, Venus, Pământ , Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluton.

Între Marte şi Jupiter se află numeroase planete mici care sunt resturile unei planete sfărâmate şi se numesc asteroizi. Toate planetele au o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui, de care sunt legate prin forţa atracţiei universale. Mişcarea de revoluţie se face după o traiectorie în formă de elipsă, numită ecliptică, în care Soarele ocupă unul dintre focare. Pământul se roteşte în jurul Soarelui cu o viteză de 30 km/s în 365 de zile şi câteva ore. Axa polilor Pământului are faţa ecliptică, cu o înclinare de 66°33’.

Mişcarea de revoluţie şi oblicitatea axei determină succesiunea anotimpurilor, iar cea de rotaţie succesiunea zilelor şi a nopţilor. Pământul are un satelit numit Luna, care execută în jurul său o mişcare de revoluţie în 27 de zile şi 7 ore. Durata unei mişcări de rotaţie a Lunii este tot atât, ceea ce are drept consecinţă faptul că de pe Pământ nu se poate vedea decât una şi aceeaşi faţă a Lunii.

Cunoaşterea formei, dimensiunilor şi proprietăţilor fizice ale Pământului, ca densitatea, intensitatea, gravitaţia, căldura, presiunea, magnetismul, permite să se tragă concluzii deosebit de interesante asupra constituţiei interne a globului, inaccesibile observaţiilor directe.

Forma şi dimensiunile Pământului. Celebra călătorie făcută de Magellan a confirmat ideea că Pământul este rotund. În urma diferitelor calcule, s-a ajuns la concluzia că Pământul are forma unei sfere turtite la cei doi poli. Pentru stabilirea dimensiunilor, Terra e socotită de forma unui elipsoid regulat. Lungimea Ecuatorului este de 40.076 km, iar a Meridianului de 40.009 km. Raza polară este de 6.357 km, iar raza ecuatorială de 6.378 km. Diferenţa de 21 km dintre cele două raze reprezintă turtirea la cei doi poli.

Suprafaţa Pământului este de 510 milioane km2, iar volumul său este de 1.082.841.315.400 km3.

Densitatea = M/V; raportul dintre masă şi volum. Densitatea medie pe suprafaţa Pământului este de 2,7-2,8 g/cm2. Densitatea medie generală este de 5,52 g/cm2.
Pământul prezintă o succesiune de sfere concentrice, fiecare cu proprietăţi bine determinate.

De la centru spre suprafaţă aceste sfere sunt:

a) Nife sau barisfera, constituită din minerale grele Ni şi Fe, cu rază de 8.900 km cu D = 7-11.
b) Nifesima are o grosime de cca 1.350 km, constituită dintr-un amestec de minerale cu Ni, Fe şi silicaţi de Mg, având densitatea (D) 5-6.
c) Sima, formată din silicaţi de magneziu cu D = 3-4, cu o grosime de cca 1.000 de km. Mineralele sunt în stare lichidă, incandescentă –, numindu-se pirosferă.
d) Sial, formată din silicaţi de aluminiu cu D = 2,8, cu o grosime de 120 de km, numindu-se litosferă.

Gravitaţia este cauza care face ca toate corpurile de la suprafaţa Pământului să aibă proporţional cu masa lor o greutate şi în virtutea ei să cadă pe o direcţie orientată spre centrul Pământului. Intensitatea gravitaţiei este forţa cu care este atras de Pământ un corp având o masă egală cu o unitate.

Căldura Pământului. Pământul are două izvoare de căldură: căldura solară şi căldura centrală proprie.
La Bucureşti, pătura cu temperatura constantă se află la 25 m, având o temperatură de 12°C. Cunoaşterea adâncimii păturii cu temperatură constantă este necesară când se fac lucrări de canalizare, tunele etc.

Căldura centrală. De la pătura cu temperatură constantă, mergând pe verticală în jos se constată existenţa celuilalt izvor de căldură care, emanând din interiorul Pământului, s-a numit căldură centrală. Existenţa ei se dovedeşte în primul rând prin vulcani şi ape termale.

Observaţii precise asupra căldurii centrale s-au făcut prin sondaje, mine, tuneluri. Prin compararea datelor s-a ajuns la concluzia că temperatura creşte spre centrul Pământului. Aceasta se numeşte treaptă geotermică, care este adâncimea în metri la care temperatura creşte cu 1°C. Treapta geotermică variază de la un loc la altul, după gradul de conductibilitate a rocilor şi diferite cauze locale. În regiunile vulcanice este de 10-15 m, în regiunile petrolifere se menţine sub 20 m, iar în regiunile granitice, cristaline sau metalifere poate atinge până la 60-80 de metri. Valoarea medie admisă pentru treapta geotermică este de 33 de metri.

Dacă se unesc prin linii punctele care au aceeaşi temperatură în interiorul scoarţei pământului se obţin curbe numite geoizoterme. Pentru a afla adâncimea şi temperatura primei trepte geotermice, adăugăm la adâncimea păturii o temperatură constantă de 33 m, iar la temperatura ei 1°C.

La Bucureşti, deci prima treaptă geotermică va fi aproximativ la 60 m, iar temperatura ei va fi de 13°. Această proprietate a temperaturii Pământului şi a existenţei apei termale în jurul Bucureştiului (Otopeni şi Baloteşti) a fost utilizată pentru încălzirea caselor şi în tratamentul balnear în zona Băneasa.

Presiunea. Calculele făcute pentru determinarea presiunii din interiorul Pământului au arătat că la 1 km adâncime ea se ridică la 280 kg/cm2, iar la adâncimea de 400 km, la 11.000 kg/cm2. Spre centrul Pământului presiunea ar atinge 4.320 t/cm2.

Magnetismul terestru. Globul terestru are proprietatea unui imens magnet, al căror poli nu se suprapun cu cei geografici, dar care cu aproximaţie se situează în aceeaşi zonă (71° latitudine nordică şi 96° longitudine vestică; 75° latitudine sudică şi 156° longitudine estică pentru Polul Sud). Intensitatea magnetică a unor puncte de pe suprafaţa Pământului poate avea unele creşteri în comparaţie cu valorile normale ale elementelor magnetice din regiunile înconjurătoare.

Aceste „anomalii magnetice“ stau în legătură cu existenţa unor substanţe magnetice utile (minereuri de fier) şi pe baza lor se fac prospecţiuni geofizice prin metode magnetice.

Am abordat acest subiect la un nivel cât se poate de modest, dar atât de important în condiţiile în care criza energetică se accentuează. Sunt necesare lucrări de cartare geofizică, profilul geologic şi prospecţiuni de ape termale, care, precum la Oradea şi Caraş-Severin, ele pot fi depistate şi în alte zone ale ţării.

Folosirea energiei solare, eoliene, termale trebuie să stea în atenţia specialiştilor stimulaţi în cercetarea lor de atenţia celor care ne conduc şi administrează. Asemenea surse s-au folosit la Baloteşti (ICPCB) – energia solară pentru încălzirea apei calde, necesară igienei îngrijitorilor şi spălării instalaţiilor de muls, apa fiind încălzită de energia solară la 70-80°C. Întrebuinţarea energiei eoliene s-a încercat la Sf. Gheorghe Deltă, în regiunea Prahova şi mai recent în judeţul Constanţa.

În continuare voi aborda subiectele şi proprietăţile fizice terestre în exclusivitate de nevoile speciei bovine, pentru că folosind energiile enumerate mai sus, se pot obţine produse ecologice la preţul de cost mult mai redus.
(Continuare în numărul următor).

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu