Imprimati articolul

Sfânta familie

Dintotdeauna, cred, românii şi-au dorit, înainte de toate, cum şi zice vorba veche: „tinereţe fără bătrâneţe“.

De altminteri, cineva a şi cutezat să scrie. Orice om rămâne dator vieţii sale cu o casă, un copil şi-un pom sădit întru amintirea zicalei că „n-a făcut umbră pe pământ în van“.
Cu alte cuvinte, dacă răsfoieşti răbdător vechile cronici, observi lesne că cele mai numeroase familii aveau ograda frumos împodobită cu chipuri de Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene.
Generaţiile se îngemănau armonic şi, din tată-n fiu, neamul îşi veşnicea bunurile sale cele mai de preţ, genetice ori morale.
Tocmai pentru aceea, familia are un dar sfânt al bunului Dumnezeu, trăinicia ei măsurând şansele de a fi ale unui popor.

Trecător prin vreme, urgisit de vremuri, neamul nostru şi-a păstrat averea de sine, rădăcinile sale adânc înfipte în pământul acestei ţări ce închipuie în ansamblul lui o imensă pâine, aromând a bunătate şi înţelepciune.

Pustiiţi însă, printr-un aprig blestem al celor fără de lege şi fără de ţară, oameni atât de temeinic împătimiţi în credinţa şi obiceiurile lor au abdicat de la rosturile perpetue adăstând stări noi, confuze şi iluzorii, ce le-au năruit întâi de toate bunul cel mai de preţ, familia.

De aici până la marea dezrădăcinare n-a mai fost decât un pas.
Din ce în ce mai înstrăinaţi de ei înşişi, venetici pe propria lor moşie, românii au luat drumul bejeniei.

Mai cu seamă că ceea ce li se oferea avea gustul otrăvii celei ademenitoare.
Sute de sate au fost, aşadar, declarate formal oraşe, caracatiţa urbanismului erodând încet, dar sigur, tezaurul moral al familiei, aşa cum stăruise ea veacuri de-a rândul la temelia unui popor vestit între popoarele lumii.

Colectivizarea forţată, industrializarea impusă, urbanizarea socotită drept principiu prioritar al „noii societăţi“ au fost gândite ca mecanisme sigure în crearea unui alt tip de om, „omul nou“.
Adică acel om pe care nimic nu-l mai leagă de nimic.
A fi pauper, a fi lipsit de mijloacele elementare de viaţă au devenit chiar sloganuri ale „mândriei proletare“, ale „oamenilor noi“ din noua societate „multilateral dezvoltată“.

Ce s-a întâmplat, aşadar, în realitate?

Care sunt urmările şi ce efect pot avea ele asupra evoluţiei României moderne de azi?
Întâi de toate, o gravă îmbătrânire a populaţiei, prin dispariţia mult prea timpurie a generaţiilor interbelice şi rezistenţa în faţa natalităţii forţate impuse de vechiul regim.
Un recent raport UNICEF, „Tendinţe sociale“, avertizează astfel că, până în 2020, România va ajunge la o populaţie de cel mult 20 milioane de locuitori. Cu 2,9 milioane mai puţini decât astăzi şi cu o tendinţă expresă de diminuare în continuare.

Familiile dezorganizate, divorţurile vor căpăta pondere, astfel încât migraţia populaţiei şi nevoia de instituţionalizare a unor grupuri însemnate de tineri se vor impune ca expresii simptomatice ale noii societăţi în devenire.

Oraşul, cu toate tarele lui, tinde să se scuture totuşi de zgura neaveniţilor.
Astfel, dacă în primii doi ani de după Revoluţia din decembrie ’89, aproape 34 la mia de locuitori au luat drumul urbanului, în 1997, acest fenomen mai reprezenta doar 13,4 la mia de locuitori.

Migraţia externă atinge aceleaşi cote.

96,7 mii de locuitori în 1990, 17,5 mii de locuitori în 1998.
Scade mortalitatea infantilă, dar şi rata de natalitate.

Creşte sau mai exact a crescut îngrijorător fenomenul infracţional şi, în strânsă legătură cu el, consumul drogurilor şi alcoolului.

E nevoie de o nouă politică în domeniul învăţământului şi educaţiei, de un control atent al pieţei media.

Democraţia nu înseamnă, nu trebuie să însemne abdicarea de la tradiţiile valoroase.
Să nu repetăm greşelile trecutului.

În acest moment efortul e, fără îndoială, unul de excepţie.
Dar, niciun sacrificiu nu e prea mare dacă e să avem în vedere viitorul.
Reconsiderarea satului, a muncii fizice şi celei intelectuale ca bunuri naţionale pot rodi în belşug.

Să nu uităm, aşadar, datoriile noastre fundamentale.
Şi, înainte de tot şi de toate, prospeţimea, frumuseţea şi siguranţa zilelor de mâine ale unei Românii capabile să renască din propria-i cenuşă.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2007

֩ Comentarii