Imprimati articolul

Cine face preţul pâinii?

În vară, când unităţile de morărit şi panificaţie aveau posibilitatea să achiziţioneze disponibilităţile de grâu existente la fermieri, preţul pe kg nu depăşea 0,6-0,7 lei. De fapt, acesta era şi preţul de referinţă la care au convenit reprezentanţii producătorilor şi procesatorii. Poate şi din motive obiective, aceştia din urmă au reuşit să facă achiziţii mult sub ce şi-au propus prin balanţa pâinii.

Din cauze numai de ei ştiute au lăsat problema echilibrării raportului între cerere şi ofertă la mâna importatorilor, care de mai mulţi ani fac afaceri extrem de profitabile de pe urma crizei interne de grâu.

Nu împărtăşim în totalitate ideea unei conjuraţii împotriva producătorilor din partea procesatorilor, importatorilor şi comercianţilor, dar nu este în regulă. Primul indiciu ar fi graba în care morarii şi brutarii au hotărât majorarea preţului la pâine şi la celelalte produse de panificaţie.

Pentru cea mai ieftină franzelă de 250 grame cumpărătorii plătesc aproximativ 1 leu. Pentru cel mai scump grâu de pe piaţa internă şi externă, angrosiştii plătesc mai puţin de un leu, dar nu pe sfertul de kilogram, ci pe un kilogram întreg.

Diferenţa este de la 4 la 1. Decalajul financiar este greu de explicat, în condiţiile în care analiştii economici susţin că dintr-un kg de grâu se obţine un kg de pâine. Cu precizarea că preţul pâinii „înglobează“, în afară de apă, şi aditivi alimentari destul de scumpi, cheltuieli mari cu forţa de muncă şi energia, taxe de tot felul şi în special cheltuieli comerciale şi de transport.
Structura costurilor pâinii este universal valabilă. Ceea ce ne deosebeşte de ţările cu o economie de piaţă reală sunt distorsiunile în fundamentarea preţului.

Cine are interesul să gestioneze o asemenea anomalie nu este chiar greu de identificat. Ceea ce se ştie precis este că pâinea începe să devină o problemă pentru majoritatea populaţiei. Nu numai la oraşe, dar şi la sate, unde pâinea nu se mai comercializează în sistemul clasic al trocului făină-pâine, ci pe bani.

Aceste simple supoziţii pot produce o atitudine de respingere în rândul celor care răspund de reglementarea pieţei agroalimentare şi în mod deosebit al procesatorilor, dar menirea lor este de a îndemna la meditaţie. Cel puţin deocamdată.

Uleiul la preţ exotic

Socotită, până nu demult, prima putere a Europei în materie de cultivare a florii-soarelui, România se detaşează în a fi ţara cea mai scumpă a uleiului. În magazine, preţul litrului de ulei se apropie de 6 lei, cu aproape 2 lei peste ultimele cotaţii la bursele internaţionale. Procesatorii arată cu degetul spre producători, care aproape au dublat preţul seminţelor faţă de anul trecut.

Dar studiile de piaţă arată că, în perioada achiziţiilor masive, acest preţ nu a depăşit 1 leu. De aici şi până la 6 lei diferenţa este enormă. Ea nu poate fi explicată nici prin procentul normal de extracţie, nici prin cheltuielile de procesare, oricât ar fi ele de mari. Comparaţia cu Europa, unde cotaţiile la bursa uleiului de floarea-soarelui nu depăşesc 30 lei/litru, dovedesc că uleiul românesc trebuie să „ungă multe osii“ până să fie vândut populaţiei.

Teoretic vorbind, intervenţia autorităţilor în reglementarea acestei probleme delicate poate provoca unele convulsii ce ţin de încălcarea principiilor economiei de piaţă. O analiză trebuie, totuşi, făcută, tocmai în ideea respectării stricte a acestor principii pe întregul lanţ al producerii, procesării şi valorificării acestui produs.

IOSIF POP
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2007

֩ Comentarii