Mai mare daraua decât ocaua! > REVISTA LUMEA SATULUI

Nici sat, nici oraş, spun ironic oamenii despre Flămânzi, de fapt o localitate sărmană, ca multe altele din

judeţul Botoşani, unde cei mai mulţi se îndeletnicesc cu lucrul pământului.
După ce, la început de martie, maşini luxoase s-au oprit în centrul aşa-zisului oraş, unde s-au comemorat 100 de ani de la izbucnirea Răscoalei din 1907, lucrurile au revenit la normal, adică la traiul de fiecare zi.

E târg astăzi în „oraşul“ Flămânzi şi între oamenii care foiesc de ici-colo, mai mult negustori decât cumpărători, stau de vorbă cu o femeie care, după o tocmeală aprigă, şi-a cumpărat o casâncă viu colorată de sorginte asiatică. O întreb cum a fost evenimentul la care, mi s-a spus, au participat la început de primăvară toţi flămânzenii cu mic, cu mare, mai ales că reprezentanţii unui anumit partid politic au dat şi de pomană.

„Am primit promisiuni, spune Maria Drăgulin, de care suntem sătui. Acum, să vedem ce-om face în primăvara asta. Este o secetă cum n-am mai întâlnit, pământul e ca piatra, de-ţi sare sapa în cap!“

„Şi la aiestea, se bagă în vorbă o altă gospodină – de, ca la târg! – trebuie, auziţi vorbă, să-mi răsfăţ animalele. Aud că n-am să mai pot ţine în ogradă mai multe de şapte găini într-o poiată, iar fiecare cobaie trebuie să aibă pentru hrană un jgheab special, iar alături un fel de canal în care trebuie să curgă tot timpul apă. Dacă nu-i faci canalul ista, trebuie – îmi spunea doctorul veterinar – să-i pui la dispoziţie fiecărei găini un fel de biberon. Cum să stau eu, femeie bătrână de 72 de ani, să dau de băut cu biberonul la fiecare cobaie?“ - se cruceşte mătuşa Ioana Mitruţ.

De sfatul gospodinelor se apropie un om între două vârste. Aflu că îl cheamă Vasile Amariei şi este de locul său din Rădăşenii Fălticenilor. A venit la o fată măritată aici şi e necăjit că se apropie sărbătorile şi el nu mai poate vinde, ca în ceilalţi ani, animalele crescute cu trudă. „Înainte de Crăciun am vândut doi porci, spune el, şi mi-am acoperit oarece cheltuieli.

Acum nu-i mai pot vinde în târg, iar abatorul nu mai primeşte porci crescuţi în gospodărie. O să cresc în continuare porci şi o să merg cu carnea în sacoşă din uşă în uşă. Ce-o să-mi facă? Nu mai spun că mieii – am vreo cinci – trebuie să-i tai la abator ca să-i pot vinde. Cine ştie cât mă mai costă toate aiestea, vorba ceea: mai mult daraua, decât ocaua!“ „E adevărat ce spui mata, dar eu şi gospodinele aiestea ce-o să ne facem? – intervine mătuşa Ileana.

Fiecare avem o văcuţă-două şi, iată, nu ştim ce să facem cu laptele. Fabrica nu mai are nevoie de «fruptul» din gospodăriile noastre pentru că, cică, nu-i muls mecanic. Ca să ajung la piaţă la Botoşani îmi trebuie zilnic 60 de mii lei, aşa că mă las păgubaşă şi dau laptele la câini sau la porc.“

Auzind cele spuse cu năduf de gospodarii prezenţi, m-am gândit că, aşa cum prevăd şi normativele Uniunii Europene, e nevoie de ferme performante, trebuie să trecem astfel de la agricultura de subzistenţă la o altă etapă. Dar până atunci, cum se vor descurca ţăranii? Pentru mulţi dintre ei, vaca din grajd şi porcul din coteţ sunt singurele averi şi majoritatea trăiesc din vânzarea animalelor. Mă întreb, ştiu toate acestea cei ce gândesc la viitorul ţării?

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu