TRANSHUMANŢA, de la tradiţie la actualitate

Prin Ordinul comun al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor nr. 226/2003 şi al ministrului administraţiei publice nr. 235/2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 423, din 17 iunie 2003, a fost aprobată „Strategia privind organizarea activităţii de îmbunătăţire şi exploatare a pajiştilor la nivel naţional, pe termen mediu şi lung“.

În Capitolul IV – „Măsuri şi acţiuni tehnice şi de amenajări pastorale“ se fac precizări cu privire la organizarea transhumanţei ovinelor, astfel:

• Organizarea transhumanţei ovinelor se face de către specialiştii de la Direcţiile agricole şi de dezvoltare rurală judeţene, împreună cu specialiştii de la Consiliile locale ale comunelor, oraşelor, respectiv municipiilor, care stabilesc în fiecare an numărul de animale care sunt acceptate la păşunat timp de cel puţin 90 de zile consecutive.

• Crescătorii de animale care însoţesc turmele de oi care pleacă în transhumanţă vor avea asupra lor adresa emisă de Consiliul local al comunei, oraşului, municipiului pe raza căruia îşi au domiciliul deţinătorii turmelor, în care se va preciza itinerariul parcurs şi locul de destinaţie unde urmează să păşuneze.

• Mişcarea efectivelor de ovine dintr-un judeţ în altul se face cu avizul Direcţiilor sanitare veterinare, respectiv certificatul sanitar-veterinar care atestă starea de sănătate a animalelor, acţiunii sanitare veterinare efectuate, distanţa şi traseul de deplasare a turmei.

• Proprietarii de ovine trebuie să ia legătura cu organele sanitare veterinare din zona în care s-au deplasat în vederea executării acţiunii imunoprofilactice şi a tratamentelor antiparazitare, în conformitate cu programul tehnic anual de executare a acţiunilor sanitare veterinare obligatorii.

• La stabilirea traseului de deplasare a ovinelor se vor evita drumurile naţionale şi judeţene.

• Suprafeţele de păşuni vor fi delimitate prin semne vizibile. Proprietarii de ovine au obligaţia de a fertiliza prin târlire suprafeţele puse la dispoziţie pentru păşuni, mutând târla conform programului de târlire stabilit.

• proprietarii de ovine au obligaţia de a proteja culturile agricole din zona în care s-a stabilit turma de oi.

• în cazul păşunatului de iarnă, acesta va fi permis cel mai târziu la data de 15 martie.

La nivel european, transhumanţa este recunoscută prin Carta europeană a transhumanţei, semnată în anul 1997 la Cuenca – Spania.

Conform Regulamentului (CE) nr. 2529/2001, în ţările Uniunii Europene care practică transhumanţa se poate acorda o primă suplimentară crescătorilor din zonele în care producţia de oi şi capre constituie o activitate tradiţională sau care contribuie în mod semnificativ la economia rurală, în următoarele condiţii:

• dacă ferma are cel puţin 50% din suprafaţa utilizată pentru agricultură situată în zone defavorizate, definită în Regulamentul CEE nr. 1257/1999.
• dacă cel puţin 90% din animalele pentru care se solicită primă sunt păşunate timp de cel puţin 90 de zile consecutiv într-o zonă eligibilă, iar sediul exploataţiei este situat într-o zonă geografică bine definită pentru care statul membru a stabilit că transhumanţa reprezintă o practică tradiţională de creştere a animalelor şi că mişcarea acestor animale este necesară din cauza absenţei hranei, în cantităţi suficiente, în timpul perioadei de transhumanţă.
• valoarea primei suplimentare este de 7 euro pentru femelele din specia ovină şi caprină.
Dr. ing. Petre NICULAE

Recentele prezentări prin toate mijloacele media a noilor reguli privind transhumanţa şi comercializarea produselor animaliere, în special a brânzeturilor, după aderarea noastră la UE, au pus pe jar atât crescătorii de ovine, cât şi vânzătorii din pieţe.

În Marea Enciclopedie Agricolă din 1943, marele nostru zootehnist dr. Savu Timariu defineşte transhumanţa astfel: „deplasarea alternativă şi periodică a turmelor între două regiuni cu climat diferit – vara la munte, iarna la şes“. Noţiunea îşi atrage originea din limba latină: trans = peste şi humus = pământ, adică peste pământ, peste hotar sau, mai clar, în afară de hotarul comunei. Acelaşi autor precizează că transhumanţa cu oile este adânc înrădăcinată în viaţa românilor, formând specificul lor etnic.

A fost amintită de istoriografi odată cu apariţia noastră ca popor şi a jucat un mare rol naţional, cultural, politic şi economic în trecutul nostru. Mai încoace, transhumanţa a avut mult de suferit după Pacea de la Adrianopol din 1829 din cauza extinderii culturilor cerealiere în Bărăgan şi Lunca Dunării, ca şi după Reforma agrară din 1920, când s-au redus şi mai mult suprafeţele de păşuni, luând apoi un nou avânt în perioada interbelică.

În timpul şi după cel de al Doilea Război Mondial a început să decadă din nou până la colectivizare, când a înregistrat un oarecare riviriment, ca acum, după 1990, transhumanţa să scadă şi mai dramatic, efectivele de ovine înjumătăţindu-se în doar 15 ani!

Îmi amintesc cum circulau oile la şi de la munte în Câmpia Bănăţeană înainte de colectivizarea agriculturii. Prin toboşarul comunei se anunţau locuitorii că în ziua cutare vor trece turme de oi prin comuna noastră. În ziua cu pricina era forfotă mare, localnicii se adunau pe marginea şoselei principale, unii cu bâte la ei, să asiste la trecerea oilor şi să-şi păzească culturile.

Era impresionant să vezi trecând turme cu sute şi mii de oi, conduse în faţă de jandarmi în uniforme kaki, înarmaţi cu carabine şi baionete, ciobani în cojoace miţoase, câini lăţoşi şi măgari de povară încărcaţi de abia mergeau.

La hotarul dintre localităţi erau preluate de alţi jandarmi şi localnici, astfel încât se evitau pagubele la culturile agricole şi altercaţiile dintre ciobani şi proprietarii de terenuri, pe traseul aprobat şi respectat cu maximă stricteţe.

În cumplita iarnă din 1954, când şi în Banat au fost zăpezi de 2-3 m înălţime, pe izlazul comunal din apropierea casei noastre a iernat o turmă de oi din părţile Sibiului. Ciobanii au fost găzduiţi în casa noastră şi au cumpărat fânuri şi snopi de coceni de la noi şi vecini ca să-şi hrănească animalele.

La desprimăvărare au adunat resturile rămase, le-au dat foc şi au plecat numai după ce au plătit la comună o taxă de staţionare pe izlaz. La fel se petreceau lucrurile dacă pe traseu turmele se opreau din mers, plăteau staţionarea pe izlazul comunal, fiind şi de această dată păzite straşnic de localnici să nu se „rătăcească“ noaptea pe hotar.

Acei ciobani văzuţi şi cunoscuţi îndeaproape mi-au lăsat o impresie deosebită pentru dârzenia, cinstea şi corectitudinea lor în relaţiile cu localnicii care le admirau pentru munca lor grea, plină de privaţiuni, disconfort şi pericole.

Dar a venit pe nevrute colectivizarea, care a stricat rosturile transhumanţei adevărate. În unele comune bănăţene în care nu exista înainte picior de oaie, numai bovine, porcine, gâşte şi alte păsări, s-au aciuat câţiva ciobani sedentari, care, iarnă-vară, sub privirile noilor autorităţi corupte, hălăduiau fără să le pese pe culturile ceapeurilor sau gostaturilor, producând pagube însemnate culturilor din arabil şi privând vacile localnicilor de iarba de pe izlazul comunal.

Această situaţie dăinuie de peste o jumătate de secol şi acum în aceste localităţi, fără ca nimeni să-i deranjeze pe aceşti răufăcători certaţi cu legile şi buna purtare faţă de noii gospodari şi proprietăţile lor. Nu mă feresc să fac aceste aprecieri, am motive întemeiate să mă exprim astfel, fără ca cineva să poată contesta cele spuse de mine; martori îmi sunt numeroasele localităţi dominate de practicile incorecte ale ciobanilor de azi.

Prin anii 1970, tatăl meu, care a fost paznic de câmp la ceapeu, a surprins turma de oi a unui cioban care a distrus o bună parte din cultura de sfeclă de zahăr abia rărită şi prăşită şi a anunţat conducerea comunei.

Drept urmare, pentru acest „denunţ“ a fost urmărit şi lovit mişeleşte pe la spate cu un ciomag în cap, stând apoi o lună în spital la Timişoara. Toate încercările mele de a se face dreptate în acest caz s-au lovit de zidul indiferenţei unor oameni mituiţi, aflând mai apoi că luptasem degeaba, întrucât drumul brânzei ducea până la cele mai înalte niveluri la Bucureşti. Deşi era bine cunoscut făptaşul, nimeni nu a luat nicio măsură decât după ce acelaşi individ a înjunghiat mortal în plină zi un om pe stradă, faptă pentru care a primit doar trei ani de temniţă.

Mai târziu, când am lucrat la IAS, turme nenumărate de oi păşunau toată iarna şi primăvara mai ales pe păşunile îmbunătăţite ale vacilor, pe culturile de grâu şi orz, fără ca să putem face ceva.

Nu am câştigat niciun proces în instanţă, de parcă toţi primarii, şefii de la miliţie şi mai-marii lor de la judeţ erau cumpăraţi pe un miel, o putină de brânză sau alte foloase de la aceşti „ciobani“ care au uitat să mai practice adevărata transhumanţă, decimând culturile pe care noi aveam plan de producţie şi primeam salariul de la stat, iar ceapiştii din cauza lor primeau mai puţin pe ziua de muncă.

Dacă aceste lucruri se petreceau pe terenurile cooperativelor care erau ale tuturor, dar în fapt ale nimănui, azi lucrurile sunt schimbate complet odată cu consolidarea proprietăţii private.

Întrebând anul trecut pe un gospodar din Mureş care este cea mai rentabilă activitate din agricultură, mi-a răspuns că cel mai bine este „să creşti animale pe terenurile altora“! În acest ianuarie atipic, am întrebat un oier din zona Branului de ce nu face fân pentru iernarea oilor pe care le ţine încă pe câmp şi mi-a răspuns că „cel care bagă furca în fân are numai pagubă“!?

Cu aceste noi concepţii despre creşterea oilor, evident că transhumanţa aşa cum era odată nu se mai practică, oile sunt ţinute tot anul la câmpie pe pajişti, terenuri arabile sunt lăsate pârloagă, iar pe păşunile montane nu mai urcă acum decât puţine animale sau deloc, fiind mai comod la şes.

În urma unui studiu făcut recent privind păşunatul în Munţii Bucegi – Piatra Craiului, am constatat că ciobanii, de regulă, nu-şi spun numele, nu au acte de identitate la ei, nu-şi declară efectivele reale, nu deconspiră proprietarii adevăraţi ai animalelor, într-un cuvânt toate erau declaraţii mincinoase; cu greu am întocmit raportul final cu date aproximative.

Acum lucrurile s-au schimbat radical. A venit vremea să ştim exact pe unde circulă animalele, să fie înregistrate şi marcate cu crotalii şi cipuri, să se ştie câte şi ale cui sunt, dacă au asigurat păşunatul de vară, au adăpost şi nutreţ pentru iarnă minimum 160-180 zile de stabulaţie şi alte dotări necesare unei zootehnii moderne.

Creşterea în stil haiducesc a oilor din ultima jumătate de veac nu mai are viitor pe meleagurile mioritice! Nicăieri în UE nu veţi întâlni turme de oi colindând pe terenurile agricole ale altora ca la noi. A venit vremea să se facă rânduială în acest sector de creşterea animalelor, fiindcă sub masca tradiţiilor prost înţelese se ascunde de fapt un lanţ întreg de fărădelegi.

Propun organismelor abilitate să monitorizeze cât mai urgent turmele de oi aflate în „transhumanţă“ ca număr, apartenenţă, ce stocuri de furaje au până la Sf. Gheorghe (23 aprilie), data începerii păşunatului, unde şi cu ce se hrănesc până ies din iarnă, unde vărează, pe ce trasee circulă.

Noile reglementări privind înregistrarea şi circulaţia animalelor, cu interdicţiile bine-venite pentru noi toţi, vor deştepta adevăraţii crescători de oi să-şi asigure din timp, ca altădată, păşunatul de vară în munte, să-şi îngrădească păşunile ca fermierii din UE, să-şi facă fân pentru iernat, să semene grâu pe pământul lor dacă vor să-l pască iarna, cum fac oierii spanioli, să respecte truda altora care cultivă pământul, să producă în comun sub licenţă brânzeturi care să fie apoi comercializate în toată lumea.

Cu alte cuvinte, „a înţărcat bălaia“ pentru numeroşi profitori veroşi de pe urma creşterii oilor, urmând ca lucrurile să se îndrepte pe un făgaş normal măcar la nivelul anilor ’50 de dinaintea colectivizării agriculturii, completate cu noile directive UE care nu distrug tradiţia, cum se spune cu prea multă uşurinţă acum de cei ce îşi văd pierdute privilegiile în urma cărora unii s-au îmbogăţit peste măsură de mult.

Numai aşa vom intra în legalitate şi mai ales vom elimina una dintre cele mai răspândite acte de corupţie prin care falşii crescători de oi din ultima jumătate de secol au provocat grave prejudicii morale şi materiale satului românesc.

Aşa cum scria în 1940 distinsul specialist în creşterea oilor amintit la început, „transhumanţa nu trebuie părăsită, ci trebuie pusă pe baze noi…trebuiesc îmbunătăţite păşunile de la munte, apoi se cer făcute stâni igienice, adăposturi sănătoase şi rezerve de nutreţ pentru ploaie şi zăpadă“, îndemnuri care şi-au păstrat nealterate valabilitatea până în zilele noastre.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu