Gheorghe Ciobanu, zugravul rugăciunii

Cine are ochi să vadă şi sufletul deschis să primească frumuseţea trăieşte integrat într-un „tablou viu“, tridimensional, creat de Maestrul Divin. Există oameni care împărtăşesc această trăire şi altora, deschizându-le ochii spre natură, împodobindu-le pereţii.

Mă bucur că l-am întâlnit pe Gheorghe Ciobanu, prezent adeseori la târgurile populare organizate de Muzeul Ţăranului Român şi de Muzeul Satului din Bucureşti. Un om cu un limbaj pitoresc, plin de viaţă, pe care o regăseşti şi în picturile sale, în imaginile satului natal, Bălţaţi din judeţul Iaşi, ori în scenele de viaţă trăită timp de şase decenii.

Este tatăl a doi copii pe care îi vede „cu talent“, şi îi vine greu să accepte că nu şi-l exprimă. Parcă într-un fel de răzbunare s-a dedicat, predând pictură în tabere de creaţie, altor copii pe care-i învaţă să se exprime cu libertate şi bucurie. Zice că „pictează, înainte de a şti să picteze“. A început să deseneze în creion şi cărbune, iar mai târziu a aflat că vopselurile stau pe pânză mai mult şi mai frumos.

Fără studii de specialitate, pictează şi sculptează tot ceea ce merită exteriorizat. Dumnezeu i-a dăruit talentul, iar „meserie“ a învăţat de la părinţi, „sculptori în pământ, la arat, la săpat, la seceriş, ţărani simpli care se bucurau de viaţă. Eu am preluat această bucurie şi am făcut pasul următor: am dezvoltat un înţeles propriu prin pictură şi sculptură. Nu pictez tradiţional – cerul sus, pământul jos. Satele mele sunt închise, rotunde, pentru că aici se vede tot ceea ce ai de văzut, tot ce este în lumea asta este cuprins în satul meu şi pe cărările lui.“

Gh.C.: Când este iarnă, îmi place să pictez uliţele pline de zăpadă, urătorii, să transmit mesajul bucuriei trăit de români prin obiceiuri. Aşa-mi regăsesc universul propriei copilării. Când omul îşi pierde bucuria trăirii copilului din el ajunge nefericit, la psiholog. Prin tablourile mele atrag atenţia asupra frumuseţii lumii create de Dumnezeu, pe care privitorii o redescoperă astfel.

Trăim într-o zonă gri, de negură, nu mai putem să ne acceptăm şi să ne înţelegem. Dacă am reînvăţa să iertăm, să fim mai puţin încrâncenaţi să deţinem puterea şi controlul, am afla „paradisul“ din jurul nostru şi am trăi fericiţi în această lume a frumuseţii şi iubirii! Uităm să urmăm gestul lui Hristos de a ne jertfi prin iubire!

Gh.C.: Sunt credincios. Poate de aici vine frumuseţea pe care oamenii o văd în lucrările mele. Pictura este şansa de a-l arăta pe Dumnezeu! Prin credinţă vedem bogăţia frumuseţii şi a bucuriei!

Gh.C.: Cândva îmi plăcea verdele, fiind preponderent în peisaje. Altădată vedeam albastrul nemărginit precum cerul. Am exprimat libertatea din adâncul sufletului nostru, sub forma fluturilor ce zburau pe cerul albastru. Verile le pictez cu mult galben, satul plin de flori este pictat ca în mijlocul unui soare. În timp, am descoperit că totul ţine de sentimentul iubirii. Aceasta dezleagă cheia culorilor care pot exprima stări diverse, indiferent de anotimp. Fiecare culoare este frumoasă prin forţa pe care o transmite!

Gh.C.: Din vatra satului, din copilărie, continuând cu experienţele şi locurile de popas din viaţă şi până în latura spirituală. Tata era nevăzător, dar am învăţat să răzbim sărăcia prin muncă. Am lucrat mai întâi ca dulgher-parchetar şi apoi ca maistru militar până la pensie.

Cu cât a fost viaţa mai cazonă în armată, cu atât a fost şi setea de libertate şi de frumos mai mare. Deşi criticii de artă apreciază tendinţele moderne ale lucrărilor mele şi elaborarea profundă, eu sunt încă un naiv nativ pentru că pot să mă bucur precum copii de tot ceea ce merită să te bucuri! 15 ani am pictat căutând plin de dorinţă să ajung la acel sublim divin. Oboseam şi îmi pierdeam cheful de a picta. Aş fi vrut să pun pe pânză toate dorurile mele. Rugându-mă, am aflat rezolvarea acestei dificultăţi.

Acum pictez în genunchi spunând rugăciunea inimii, într-o stare de relaxare şi pace lăuntrică. Dacă la început îmi amorţeau picioarele, acum pot lucra 12 ore pe zi menţinându-mi sufletul cald şi mintea proaspătă.

Uneori poziţia de pictat devine incomodă. Mă mai doare una, alta şi apare tentaţia să întrerup lucru. Simt atunci cum primesc energie, suplimentări de forţă şi putere de creaţie din tablou. Cum? De unde? – m-am întrebat.

Pentru mine, reacţiile de bucurie ale oamenilor în faţa tablourilor sunt încă o sursă de încărcare! Îmi plac expoziţiile, căci de aici mă întorc plin de forţe noi în faţa şevaletului.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu